\”Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu, pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi de ei.
Gheorghe Făcăoaru, unul din coordonatorii scolii romanesti de eugenie rasiala
Holocaustul a devenit o suferinta abstracta. Ca altadata “ciuma bruna”, se dezvolta o alianta de complicitati, a carei preocupare este scrierea unei istorii disculpatoare, pentru a sterge urmele celei mai barbare atrocitati a umanitatii. In Estul Europei si Balcani, singuratatea nestiuta a memoriei victimelor este pusa pe seama catorva psihopati, pentru a dezvinovati astfel un intreg sistem social si pentru a nu incrimina iresponsabilitatea celor care au subscris, prin tacere si indiferenta. Preluind prerogativele divinitatii, impunitatea statului criminal conserva esenta nociva a mentalitatilor care au detonat Shoah-ul si Samudaripenul, perpetuand cultura milenara a genocidului european.
In Romania, o cercetare curajoasa efectuata de Centrul de politici publice este edificatoare pentru demonstrarea perpetuarii alienarii etice a societatii romanesti si a necesitatii refondarii constiintei individuale si memoriei colective: doar 26% din repondenti sunt de accord ca autoritãtile române au participat la exterminarea evreilor, 49 % prefera nonraspunsul, iar 25 % ,considera ca statul roman nu a fost implicat.Intre acestia, 36 % considera ca suferinta poporului evreu este o pedeapsã de la Dumnezeu, 27% ca evreii exagereazã persecutiile la care au fost supusi, iar 35 % prefera nonraspunsul.Similar, in ceea ce-I priveste pe rromi, doar 7% din repondenti ar accepta romi în propria familie, 36 % considera ca romii ar trebui sã fie fortati sã trãiascã separat de restul societãtii, 31% ca trebui sã existe localuri si magazine în care accesul romilor sa nu fie permis, 48% ca statul ar trebui sã ia mãsuri pentru a opri cresterea numãrului de romi.Similar, 25 % din repondenti considera ca autoritãtile române nu au participat la exterminarea rromilor, iar 53 % prefera nonraspunsul. Ca un paradoxal al incoerentei, 95 % din repondenti considera ca pentru crima ar trebui aplicatã pedeapsa cu moartea.
Inclusi tacit in legislaţia si actiunile contra “romanilor noi”(evreilor), adoptată în 1938 de guvernul Goga-Cuza, “romanii vechi” (romii) au fost mult mai afectati de politicile de excluziune prin faptul ca erau neorganizati, saraci si fara niciun sprijin extern. În noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sănătăţii, interzice rromilor „nomazi” deplasarea, pe motivul că transmit tifos. Documentele din arhive atestă că, în 24 mai 1942, în România a fost efectuat, prin organele poliţiei şi jandarmeriei, un recensămînt al rromilor în vederea pregătirii operaţiei de deportare, dar nici în arhivele instituţilor centrale, nici în cele ale instituţiilor din subordinea lor, care i-au înregistrat, nu am descoperit vreunul din rezultatele acestui recensămînt.
Iadul din Transnistria
Rromii „nomazi” au fost primii atinşi de persecuţii, prin Ordinul No. 70S/1942 al Preşedinţiei Consiliului ordonandu-se deportarea lor în Transnistria, fara nici o exceptie. Numarul si identitatea acestora va ramane pentru totdeauna necunoscut, nomazii neavand acte de identitate, iar o mare parte pare sa fi fost executata imediat. Radu Lecca, împuternicitul guvernului antonescian pentru problemele minorităţilor, declară, într-o notă (D.C.F.R.J., vol.V, p.541), că cei 20.000 de rromi, evacuaţi în comuna Covaliovka, au avut soarta următoare: „11.500, ridicaţi şi împuşcaţi la gara Trihaţca; 7.000, morţi de tifos exantimatic; 1.500, întorşi în ţară”. La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi era aproape terminată, prin faptul că 84% dintre ei ajunseseră în Transnistria. După un studiu facut pe baza datelor disponibile momentan in Arhivel statuluii, in vara anului 1942 au fost deportaţi 11.440 de nomazi, între care 2.352 bărbaţi, 2.365 femei şi 6.714 copii. Urmare a ordinului dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iunie 1942 nomazii au fost jefuiti, confiscandu-se mii de cai si carute, inclusiv bunurile si aurul.
Au urmat rromii „sedentari, a caror evacuare a început la 12 septembrie 1942, nu inainte ca si bunurile acestora sa fie luate prin Comisiile de Romanizare. În opt zile, 30.176 de rromi sedentari au fost plasaţi în Transnistria. Alţi 18.260 de rromi recenzaţi pentru următorul transport, ar fi trebuit să sosească în primăvara anului 1943, dar, neaşteptata înaintare a frontului a zădărnicit acest plan. Rromii au fost trimişi iniţial în zonele Alexandrovca (Oceanov), Karanica şi şi Covaliovka (Berezovca), Mancovca, Voitovca şi Stunovca (Balta). Decesul prin inaniţie nu era rar, distribuţia alimentară fiind insuficientă. Tifosul i-a atins pe mii dintre deportaţi Unii au murit de frig, fiind slab îmbrăcaţi sau goi, altii transferati peste Nistru, unde erau lichidati de germani. Un decret-lege, din 22 septembrie 1942, a prevăzut condamnarea la moarte a celor ce s-ar fi întors fraudulos din Transnistria şi la muncă silnică, de la 5 la 25 de ani, a celor ce le-ar fi înlesnit înapoierea, a instigatorilor, a complicilor şi a tănuitorilor .
In aprilie 1945, cînd cetăţenii români aflaţi pe teritoriul U.R.S.S. au fost oficial transferaţi în ţară, cu prilejul tabelelor întocmite de autorităţile sovietice, s-a considerat că unii dintre aceştia fugiseră în România, decedaseră ori rămăseseră în Uniunea Sovietica. Documente disparate vorbesc de reintoarcerea in tara a 6.000 de copii rromi orfani. Numarul celor deportati este inca necunoscut, variind de la 25.000 pînă la 300.000 de rromi. Imediat dupa razboi, Comisia română pentru victimele Holocaustului a declarat 36.000 de morţi, dar alte estimări propun o cifră cu mult mai mare. Atat in procesul de la Nurenberg a nazistilor germani, cat si in procesul lui Antonescu, chestiunea Holocaustului romilor a fost inclusa, fara insa ca acest fapt sa impuna vreo consecinta. În anii `70, 36.000 de supravieţuitori au depus cereri de despăgubire, fără ca statul român să recunoască oficial deportarea în Transnistria. Dupa 2007, Raportul Comisiei “Wiesel” si crearea unui institut pentru cercetarea Holocaustului evreilor si romilor din Romania isi propun sa aduca mai multa lumina asupra acestui cataclysm al istoriei Romaniei.
Lecțiile trecutului
Spaima că ororile trecutului se vor întoarce este încă vie în mentalul supravieţuitorilor, strategiile de apărare dezvoltate, de la renegarea (ştergerea) identităţii stigmatizate, pana la stilul defensiv şi adaptativ semnaleaza o nevroză care a presupus îndepărtarea de sine, refugiul în uitare, ca mijloc de salvare individuală şi colectivă, marginalizarea amintirilor dureroase. Reactualizarea şi transmiterea traumei, pentru generaţia post-Holocaustului, s-a manifestat, fie prin conformism social şi eufemizarea identităţii, fie, pentru cei mai mulţi, prin asumarea şi perpetuarea experienţelor traumatice ale părinţilor, cu scopul de a le înţelege şi a le remedia. Pentru ambele categorii, caracterul destructiv al conflictului dintre stima şi stigma de sine, ca proiecţii ale relaţiei cu societatea, a presupus „vindecarea prin dragoste”, ca să folosim o sintagmă freudiană, în sensul unui infern emoţional, în care individul traversează, pe rînd, ura de sine, contopirea cu cultura stigmatizatoare, rasismul etnic etc.
Sublimarea traumei experienţei istorice a robiei, deportării, rasismului manifest contemporan, atat de viu în memoria socială, atît a populaţiei majoritare, cît şi a comunităţii etnoculturale rrome, este o urgenta, derivată din nevoia de a mărturisi şi de a repune în discuţie trecutul. Pentru că trecutul neasumat refuză să moară şi, citîndu-l pe Jacques Le Goff, „memoria nu încearcă să salveze trecutul, decît pentru a servi prezentului şi viitorului”. Nu în ultimul rînd, pentru că afirmarea trecutului asigură continuitatea şi referenţialitatea generaţiilor următoare. Altfel, cei care îşi uită trecutul, vor fi nevoiţi să-l repete: si victime, si criminali.
Vasile Ionescu este președinte al organizației non-guvernamentale Romanothan. El a fost membru al comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, Elie Wiesel
Exact !
Azi in societatea romana, ne izbim de racism, segregatie in scoli, discriminare… Articole de presa si reportaje ne prezinta romii ca un popor de delincventi. Insa ce simtim in primul rind in rindurile romanilor este un imens dispret, un sentiment de superioritate fata de poporul acesta privit ca o casta inferioara !
Cum putem reprosa unui popor ca nu se integreaza in societate, cind îi amintim ca nu este nici binevenit si nici acceptat ?
Cum putem sa reprosam unui popor pe care l-am masacrat – care a fost rob – discriminat si dispretuit ca nu se adapteaza intr-o societate care nu-si recunoaste greselile ?
Cum putem uita ca un popor care se simnte amenintat va deveni inevitabil agresif ` ?
Nu exista « impacare » posibila intr-un confilct fara adevar si fara recunoasterea greselilor !
Astazi, Romii nu mai vor sa fie numiti : tzigani, ceea ce inseamna : repugnant – ci Rom – ceea ce inseamna in limba lor : Om !
Si îi intelegem : vor in sfirsit sa fie tratati ca niste fiinte umane !
La ultimele mele vizite in Romania am constatat ca exista o evolutie pozitiva in privinta perceperii si auto-perceperii rromilor. Intalnind doi baieti fotbalisti juniori care faceau „conditie fizica” langa lacul Crangasi, ei mi-au spus ca sunt cei mai buni prieteni si ca nu conteaza culoarea pielii (unul din ei era foarte tuciuriu)! I-am admirat pentru asta. Un rrom in varsta pe care l-am intrebat daca crede ca a facut progrese in ultimii ani mi-a raspuns ca „si noi, rromii, suntem vinovati pentru ce cred italienii despre noi; mai avem mult de lucru”.
Legat de apelativul rrom sau tigan, exista un lucru interesant: unii rromi nu vor sa renunte la numele de tzigan, care dupa ei poarte si o importanta incarcatura emotionala. „Inima de tzigan” este cantecul de mare succes a unui copil rrom care intr-un documentar a aratat chiar si locul unde isi depozita painea cand primea la cersit mai multa decat putea manca pe loc (intr-un maidan). Alaturi de bucatile murdare de paine el a aratat si limuzinele care il transportau acum la spectacolele din Bucuresti, pentru care primea, dupa cum spunea el: „multi bani, multi de tot!”.
El si-a cantat soarta cu pasiune si a gasit rezonantza la altii care il apreciaza pe acest copil…azi. E un caz fericit.