ACUM.TV

“Niciodata sa nu-i uitam
Pe cei mai tristi ca noi »
(dintr-un cantec folk romanesc)

Literatura, constructiile din cuvinte, se infatiseaza sub multiple forme : structuri hexametrice in care Homer inchide furia ce-l cuprinsese pe Ahil Peleianul, oglinda pe care Stendhal o plimba pe drumurile Frantei, flashback –ul lui Creanga, dezamagit ca inaintarea in varsta nu i-a adus nici frumusete fizica –pana la douazeci de ani-, nici intelepciune –pana la treizeci – si nici bogatie pana la patruzeci de ani. Povestirile au o rigoare a lor, te supun cerintei de a sti ce urmeaza, ce s-a intamplat dupa aceea… Iar literatura, acest univers paralel, poate fi si o terapie…

Povestea papusii…Este ultimul an al vietii lui Kafka si el s-a indragostit de Dora
Diamant,o tanara de nouasprezece sau douazeci de ani ,care s-a desprins de familia ei hasidica din Polonia , gasindu-si un refugiu la Berlin.Dora are jumatatea varstei lui,insa ea este cea care-i insufla curajul de a parasi Praga-ceea ce el isi dorise sa faca de ani de zile.Aceasta tanara devine prima si singura femeie cu care Kafka are o relatie in deplinul inteles al cuvantului.El ajunge la Berlin in toamna lui 1923 si trece in nefiinta in primavara anului urmator.Aceste ultime luni sunt poate perioada cea mai intensa si fericita a vietii lui,in pofida sanatatii care se deterioreaza si in contradictie cu contextul social framantat al Berlinului, cu :penuria alimentara,convulsiile politice si cea mai grava inflatie din istoria Germaniei . In plus,in constiinta scriitorului se instalase convingerea ca isi traieste ultimele zile.
In fiecare dupa-amiaza ,Kafka facea o plimbare in parc,insotit fiind,de cele mai multe ori,de Dora. Intr-una din zile,vazura o fetita care plangea amarnic.Kafka vru sa
stie cine a necajit-o pe copila si ea le povesti ca si-a pierdut papusa. Pe data,fara a sta mult pe ganduri si pentru a explica cele intamplate,el se porni sa inventeze o poveste .
« Papusa ta a plecat intr-o calatorie »spuse el. « De unde stii asta ? »intreba fetita.
« Pentru ca mi-a trimis o scrisoare. »raspunse Kafka.Copila nu prea parea convinsa .
« Ai scrisoarea papusii ?il intreba ea. « Nu ,imi pare rau. »raspunse scriitorul. « Am
uitat-o acasa,din greseala,dar o voi aduce cu mine maine. »Parea atat de convingator,incat suspiciunile copilului incepura sa se clatine.Oare acest strain misterios spunea adevarul ?
Kafka se intoarse acasa fara multe ocoluri si se aseza la masa de lucru,sa astearna pe hartie scrisoarea papusii.Dora il observa si constata aceeasi seriozitate si incordare care il stapanesc ori de cate ori scrie ceva. El nu o va amagi pe fetita intristata.In biroul lui ,truda literara este autentica,iar el este decis sa izbandeasca.Kafka nazuieste catre o minciuna frumoasa si convingatoare,care sa puna in locul golului din viata fetitei o realitate diferita-falsa,fara doar si poate, dar adevarata si credibila in conformitate cu legile fictiunii.
A doua zi,Kafka se grabeste sa ajunga in parc cu scrisoarea.Fetita il asteapta dar,necunoscatoare intr-ale cititului,il lasa pe scriitor sa dea el insusi glas,tare si raspicat,scrisorii .Papusii ii pare foarte rau dar s-a saturat sa vada aceleasi fete in jurul ei si asta fara nici o intrerupere.Ea a simtit dorinta de a iesi in lume,de a gasi noi prieteni.Dragostea pe care o purta fetitei nu s-a micsorat dar ea are nevoie de o schimbare a privelistii.Din aceasta pricina, ele trebuie sa se desparta pentru catva timp.Dupa care papusa ii promitea fetitei ca-i va scrie in fiecare zi,pentru a o tine la curent cu toate schimbarile din viata ei.
Aici relatarea devine rascolitoare.Este destul de surprinzator ca scriitorul se hotarase sa scrie prima misiva a papusii,insa acum-prins parca in angrenajul unui vast proiect- el se angajeaza sa scrie cate o scrisoare in fiecare zi,numai si numai pentru a consola o fetita,cu totul straina,o copila pe care a intalnit-o din intamplare , intr-o dupa-amiaza ,intr-un parc.Ce se poate spune despre un om care procedeaza in acest fel ? Si scriitorul s-a tinut de cuvant timp de trei saptamani…Trei saptamani.
Unul dintre cei mai inzestrati scriitori ai tuturor timpurilor si-a sacrificat timpul-
care pentru el se scurgea din ce in ce mai repede devenind astfel si mai pretios-pentru a compune scrisori imaginare de la o papusa pierduta.Scriitorul se apleca asupra fiecarei propozitii cu o chinuitoare atentie pentru detalii si,iarasi conform afirmatiilor facute de Dora,proza era precisa,amuzanta si captivanta.Cu alte
cuvinte,era cea mai pura proza kafkiana.Timp de trei saptamani,zi dupa zi,scriitorul se duce in parc si da citire cate unei scrisori in prezenta fetitei.Papusa creste,se duce la scoala,face cunostinta cu alti oameni.Ea continua sa o asigure pe fetita ca dragostea pe care i-o poarta nu a scazut catusi de putin,dar in scrisori apareau aluzii la complicatii din viata ei ,care o impiedicasera sa se intoarca acasa.Pas cu pas,Kafka o pregateste pe fetita pentru momentul cand papusa va disparea cu totul din viata ei. Straduinta lui Kafka,scriitoriceste vorbind, are in vedere acel sfarsit de poveste care ,in cazul unei nereusite,poate sfarama cu totul vraja.,magia fictiunii.El face mai multe incercari si ,in cele din urma,hotaraste sa o duca pe papusa la altar. Il descrie pe tanarul de care papusa se indragosteste,sarbatorirea logodnei,petrecerea de nunta,desfasurata la tara,precum si casa in care traiesc cei doi insuratei.Apoi,in ultimul rand al scrisorii,papusa isi ia ramas bun de la prietena ei.
In acel moment,fetitei nici nu-i mai este dor de papusa.Kafka a umplut golul din sufletul ei si ,spre sfarsitul celor trei saptamani,scrisorile au avut darul de a o vindeca,
facand-o sa-si uite nefericirea.Ea se afla in posesia povestirii,iar atunci cand cineva are norocul de a trai in miezul unei povestiri,cand el vietuieste intr-o lume imaginara,suferintele acestei lumi nu il mai pot atinge.Atata vreme cat povestea se deapana,realitatea isi pierde consistenta.
(Un fragment din « Brooklyn Follies » de Paul Auster)

PS- Imediat dupa ce am tradus si , in parte, repovestit acest fragment din cartea lui Auster, am vrut sa verific datele « pe teren », recitind cu un plus de atentie ultimele insemnari dintr-un document de baza : jurnalul lui Kafka, in care autorul si-a notat gandurile si impresiile intre 1910 si 1923. Dar nu am gasit nici o urma a fetitei care se prapadea de dorul papusii in aceste « alei » de la marginea jurnalului. Sa nu fi acordat Kafka vreo insemnatate acestei intamplari ? Apoi m-am dumirit, constatand ca ultima inregistrare purta data de 22 iunie 1923. In plus, in postfatǎ, Max Brod –prietenul lui Kafka – enunta o neomologata lege a oricarui jurnal , valabila mai cu seama in aceasta imprejurare specifica : Autorul unui asemenea document noteaza , in general, impresiile care-l apasa sau evenimentele iritante.Altfel spus, pe paginile albe sunt exorcizate asperitatile experientei cotidiene. Emotiile, gandurile pozitive sunt inregistrate doar foarte rar, iar Brod aminteste -ca posibil exemplu- insemnarile de calatorie. In rest, precizeaza el, un jurnal evoca o curba barometrica care prezinta cu predilectie punctele de presiune coborata. Oricum ar sta lucrurile , sigur este ca – in anumite momente ale vietii – cuvintele scrise pot fi « caramizi » ale unui adapost pentru cei napastuiti , o suma de iluzii necesare.

Acest articol a fost publicat marți, 18 mai 2010 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.