India are de ceva vreme vocaţia monumentalului cu orice preţ. Cel mai mic dintre preţurile pe care le plăteşte pe altarul acestei obsesii este kitsch-ul. Cele mai nepotrivite alăturări de situaţii sau clădiri şi un mixt de frustrări, naivităţi şi orgolii supravieţuiesc astăzi pe străzile Indiei, alimentate de o campanie nu doar naţională ce se aşează solid sub domnia lui „cel mai…”. Cantitatea contează aici în dauna calităţii: maşinile, clădirile, mallurile, terminalele internaţionale, metroul, toate trebuie să aibă atributul unei unicităţi unidimensionale. Până şi în materie de religie, se înregistrează o inflaţie inimaginabilă: hinduşii au milioane de zei şi, de parcă nu ar fi destul, îşi mai şi creditează diferiţi escroci cu plete şi privirea rătăcită (de la prea multă meditaţie, desigur) drept descendenţi divini, guru cu puteri supranaturale. Cei mai mulţi dintre ei, de-a lungul vremii, au avut probleme cu legea.
Uneori, ascultându-mi studenţii şi prietenii indieni mă gândesc tocmai la această capcană pe care românii au evitat-o doar pentru că la un moment dat nu puteau lupta la nesfârşit împotriva evidenţei: capcana vieţii unidimensionale, senzaţia că dacă nu acum atunci cel puţin în viitor, Universul va gravita indubitabil în jurul tău. Presa indiană contribuie şi ea masiv la această formă bizară de alienare identitară. Economia creşte în ritmuri la care Europa nici nu visează iar indienii, neavând vocaţia călătoriilor şi neputând compara, se hrănesc cu cifre şi nu pare a le păsa de mizeria de pe străzi, de sărăcia generalizată sau de corupţia care atinge cote de neimaginat.
Este foarte probabil ca imaginea pe care v-o ofer acum să contrasteze violent cu ceea ce fiecare dintre dumneavoastră ştie sau crede că ştie. Am văzut cu toţii indieni educaţi, distinşi, călătorind pe toate continentele, conducând afaceri de succes, aşa că a spune că oamenii aceştia nu călătoresc prea mult pare o exagerare de domeniul evidenţei. Fenomenul e uşor explicabil. Nu trebuie nicio clipă uitat că vorbim despre o ţară cu peste un miliard de locuitori. Este inevitabil ca excepţiile să existe şi la fel de inevitabil ca ele să fie relativ numeroase raportate la ordinul de mărime cu care operează mentalitatea europeanului. Dacă vorbim, însă, despre indianul mediu, el este într-o asemenea măsură robul convenţiilor, tradiţiilor şi sistemelor deficitare ale statului indian încât călătoria e un lux pe care nu şi-l poate permite.
În primul rând, regimul de acordare a vizelor e extrem de restrictiv. Chiar şi pentru obţinerea unui simplu paşaport în India e nevoie de contactul direct cu o birocraţie îngrozitoare. Apoi, în virtutea unei tradiţii încă puternice, familiile de indieni muncesc toată viaţa pentru a asigura copiilor o căsătorie decentă. Zestrea oferită fetelor e consistentă iar costurile unei nunţi îi obligă pe părinţi să lucreze o viaţă doar pentru a economisi banii necesari acestui eveniment cu semnificaţii majore în India. Statul nu asigură pensii decât celor care lucrează în sectorul guvernamental. Timpul liber este un concept pe care nu îl înţeleg foarte bine iar ideea că ar putea călători în străinătate e pentru cei mai mulţi o excentricitate. Dacă îi întrebi, îţi vor spune că e inutil să iasă în afara ţării pentru simplul motiv că au aici, în India, tot ceea ce îşi doresc.
Problema e alta: lipsindu-le adesea termenii de comparaţie, se lasă atraşi în capcana patriotismului declarativ şi a mândriei naţionale vecine cu ridicolul. În discuţiile pe care le-am avut cu cei care au cunoscut foarte bine India de acum 10, 15 sau 20 de ani am încercat să aflu care este tendinţa, încotro se îndreaptă mentalul colectiv indian. Am comparat datele mai apoi cu ceea ce am constatat la propriii mei studenţi. Evident, aceasta nu este o cercetare ştiinţifică (nici nu poate fi, de vreme ce predicţiile în acest domeniu nu pot fi altfel decât empirice), ci mai degrabă o curiozitate personală. Se pare că orgoliul naţional, patriotismul inconsistent şi aroganţa au crescut exponenţial în societatea indiană în ultimele decenii. Nimic nu le poate contracara: aşa se întâmplă de fiecare dată când naţiunile se hrănesc masiv cu cifre şi statistici în dauna realităţilor familiare, din propriile oraşe, din propriile curţi chiar. Frecvent întâlnesc indieni care susţin că întreaga cultură europeană, cu ceva excepţii îşi trage seva din marea cultură indiană. Unii cred cu tărie că totul vine din India. E o importantă doză de ignoranţă aici.
Dincolo, însă, de ambalajul poleit, de cifre şi de ziare care anunţă triumfal o altă inaugurare a unei magistrale de metrou sau ridicarea unei alte clădiri asupra căreia planează cel puţin un superlativ absolut, India e azi o imensă mănăstire a Argeşului: peste noapte construcţiile se năruie (câteodată chiar la propriu). În Delhi au apărut de ceva vreme autobuze moderne. După o lună, cele mai multe dintre ele poartă semnele diferitelor accidente în care au fost implicate şi sunt la fel de murdare ca şi cele vechi. La iluminatul stradal se lucrează intens de câteva luni: în unele zone, lucrul s-a terminat, dar străzile rămân tot în beznă. Nu există zi în care sa nu se repare un drum în capitala Indiei. Cu toate acestea, câteodată, după încheierea lucrărilor, drumurile arată mai rău ca înainte. Iar în fundal, peisajul e populat de indieni mândri de economia care creşte, de armata naţională, de statutul de putere nucleară. Nimeni nu pare a se întreba de ce, în ciuda tuturor acestor realizări, nivelul de sărăcie e atât de mare.
Dacă există undeva o rază de speranţă, destul de fragilă şi utopică, atunci ea se găseşte tocmai în această incredibilă capacitate a Indiei de a se schimba de la o zi la alta. Depinde, însă, care va fi drumul ales: acela al lozincilor ridicole gen „I am proud of my India” sau acela al retragerii lucide din faţa propagandei şi a cifrelor care înregistrează câteodată fals evoluţia unei naţiuni. India evoluează, e clar: dacă însă e o evoluţie calitativă sau doar cantitativă, asta e o altă discuţie.
O analiza cum rar intalnesti despre India, care, pentru cei mai multi dintre noi e doar o notiune abstracta.
O impresie personala: nu am fost niciodata in India insa, citind articolul, realizez ca parca am trait acolo de cand ma stiu (pastrand proportiile).