Vasăzică, remanierea îndelung anunţată cu surle şi trâmbiţe s-a făcut. Au plecat şase miniştri, au venit alţi şase. E bine, e rău? Din păcate, nu ne-au fost oferite elementele necesare pentru a judeca.
În iunie, preşedintele Băsescu le spunea membrilor PDL: „La 1 septembrie se trage linie şi se face evaluarea Cabinetului”. Linie s-a tras, dar evaluarea nu s-a făcut. Sau, în măsura în care s-a făcut, concluzia pare să fi fost cea exprimată de acelaşi preşedinte în discursul de învestire a noilor miniştri: „Eu vreau să le mulţumesc tuturor celor şase miniştri pentru apartenenţa la această echipă sacrificată de la bun început pe situaţia economică dificilă creată de criza globală”. De ce a fost schimbat ministrul Comunicaţiilor, cel care promitea, cu câteva zile înainte, că dacă până pe 25 septembrie nu pune la punct sistemul electronic de depunere a declaraţiilor de venit şi plată a taxelor îşi dă demisia? De ce a fost schimbat Berceanu, şi Blaga nu? De ce Videanu da, şi Udrea nu? Înţelegem că cei şase au fost eliminaţi din Guvern doar pentru că obosiseră sau pentru a primi noi însărcinări, conform principiului rotaţiei cadrelor binecunoscut celor care au trăit vremurile atotputerniciei partidului-stat (ca, de altfel, şi formula înlocuirii „la cerere”, care face parte din aceeaşi recuzită retorică).
Într-un stat democratic, m-aş fi aşteptat ca analiza activităţii membrilor Guvernului să fie una publică, făcută în faţa Parlamentului. Executivul este echivalentul echipei manageriale a unei companii. Când bilanţul este dezastruos şi, în loc să plătească dividende, aşa cum se angajase, firma cere acţionarilor să mai aducă bani de acasă, managementul este chemat să dea explicaţii reprezentanţilor acţionarilor, care decid dacă îl mai menţin în funcţie sau nu. Dacă o asemenea explicaţie a existat, ea a fost prezentată doar patronului întruchipat (în mod fraudulos) de către şeful statului. Noi, cei care plătim, nu merităm să pătrundem aceste taine. Că cele nouă luni de guvernare a Cabinetului Boc nu au adus românilor nimic bun, mi se pare o evidenţă. Asta e însă cea mai bună Românie posibilă – este concluzia ce se desprinde din acelaşi discurs prezidenţial: „Nici o clipă nu accept ideea – pentru că nu corespunde realităţii – că Guvernul n-ar fi făcut ce trebuie în perioadă de criză”. Dacă-i aşa, de ce era atât de furios şi ameninţător şeful statului în iunie, la întâlnirea de la Snagov? S-a realizat între timp reforma aparatului administrativ? Au fost absorbite fonduri europene într-o măsură mulţumitoare? Au dispărut „salariile nesimţite”? În general, merge România pe un drum bun?
Când schimbi ceva sau pe cineva, o faci, de regulă, pentru ca lucrurile să meargă mai bine. În săptămâna scursă de la anunţarea remanierii, am tot căutat declaraţii ale miniştrilor numiţi prin care aceştia să ne spună de ce au acceptat portofoliile respective, cu alte cuvinte ce au ei de gând să facă altfel decât cei care le deţinuseră până ieri. Aşteptare zadarnică, toţi au făcut declaraţii formale, că vor continua reforma începută de predecesori etc., etc. Noul ministru al Comunicaţiilor a anunţat, şi el, că va realiza mult visatul ghişeu virtual, dar… numai pentru contribuabilii mari şi mijlocii. Asta înseamnă că lucrurile vor merge în continuare ca şi până acum, adică prost.
Aşadar, remanierea nu s-a făcut în interesul nostru, ci al lor. Conştienţi că fiecare schimbare de figuri aduce o oarecare ameliorare a aprecierii din partea electoratului, aşa cum producătorii de bere ieftină ştiu că schimbarea ambalajului aduce produsul lor, pe termen scurt, în graţiile cumpărătorilor, mai-marii din PDL speră, probabil, să îndulcească abrupta pantă descendentă descrisă de sondajele din ultimele luni. Altfel spus, am asistat doar la un fel de sacrificiu ritual al câtorva figuri marcante din partid pe altarul scorului electoral. Până la urmă, un efort inutil, căci consumatorul îmbiat de noua formă a sticlei constată cu uşurinţă gustul sălciu-acrişor al produsului, după care îl abandonează definitiv. Există şi ipoteza, vehiculată prin diverse medii de comunicare, a unor lupte între diverse grupări din interiorul partidului. Nu am detalii, nu mă pricep la subiect, dar nici nu mi-e clar cine ar fi învingătorii: cei care au ieşit sau cei care au rămas? Mă tem însă că ştiu cine sunt învinşii: noi, contribuabilii.
P.S. Unul dintre vecinii mei are încredere în guvernul care ne conduce. Când l-a auzit pe prim-ministru că ne va răsplăti cu procente din bonurile fiscale pe care le strângem, s-a pus pe treabă, cu spirit civic. A strâns deja doi saci. Mă roagă să-i spun unde să se prezinte cu ele. Are cineva o idee?
Articol reluat din Romania libera cu acordul autorului