Nu am fost acolo niciodat
ă.
Strămoşii au luat-o spre Soare Răsare.
Au străbătut tundra în care peste douăzeci de milenii va cădea Meteoritul Tungusk şi omenirea se va împiedeca.
Se va întoarce cu o mie de ani spre Apus.
Caii s-au speriat de faţa albă a pietrelor poleite cu ghiaţă.
Au bătut din copite, au nechezat sălbatic şi s-au întors.
Oamenii i-au numit năvălitori, nu s-au amestecat cu ei.
Au plecat mai departe
Cu pletele lor galben-roşcate, cu ochii lor albaştri, de cer.
Au ajuns la ocean.
Mai departe nu s-a putut.
De apele lacului adânc le-a fost dor.
Le-a adăpat copiii şi caii, le-a păstrat urmele copitelor în pământ.
A fost de ajuns.
În suflete le-au rămas picături din licoarea tinereţii fără bătrâneţe, a vieţii fără de moarte.
Mi-e atât de dor de Baikal!
Photo – Anna Davtyan