ACUM.TV

A fost o săptămână infernală. Cu toate cele învăţate la cursurile de MBA, nu prea mai reuşesc să îmi manageriez aşa cum aş dori timpul. Rezultatul acţiunii personale depinde din ce în ce mai mult de cei din jur, de volatilitatea economică, de „accidente” geofizice şi politice. Prea mare desincronizare… prea multe fluctuaţii locale, personale, care tulbură coerenţa unei acţiuni bine structurate… Nu degeaba se spune că trăim într-o perioadă turbulentă…

Pe de altă parte, fluxul de informaţii necesar a fi procesate pentru a lua decizii mărunte chiar, creşte continuu… Fel de fel de gadget-uri specifice societăţii informaţionale  pompează şi ele ştiri şi informaţii deosebite şi profesional ambalate… Este păcat să fi om al mileniului trei şi să nu şti nimic despre lumea în care trăieşti, despre ce fac semenii tăi chiar dacă nu îi vei vedeea vreodată faţă în faţă… Cum să ratezi un film editat de TED.com sau cum să nu admiri galeria pozelor premiate anual pe diferite direcţii… sau să citeşti o carte din sutele de mii de cărţi ce apar anula pe planetă… Tentaţii…Potenţialităţi…Limite… Tensiune…

Sub presiunea ofertei informaţionale se renunţă treptat la unele direcţii, se focalizează spre ceea ce este „esenţial” (?!). Se optimizează şi se eficentizează viaţa personală fapt echivalent pentru mine (metaforic vorbind) cu semnarea unui pact cu… Jocul Finit…(un joc ciudat al civilizaţiei moderne ce are ca efect „furtul” uneia din cele mai mari şi importante proprietăţi ce poate innobila Omul …Timpul personal… ). Timpul de TIHNA în care EU-l se poate repoziţiona, restructura, aşeza…oferind Minţii o altă viziune, o altă perspectivă… Timpul petrecut cu tine însuţi este cel sacrificat în numele unui stil de viaţă considerat modern …

M-am întâlnit de curând cu un mare antropolog englez care tocmai se întorsese dintr-o expediţie umanitară din Africa… doua lucruri mi-au rămas… Din fonduri ONU s-a construit într-un sat uitat de lume un puţ şi s-a instalat întreaga infrastructură astfel ca oamenii să îşi poată lua apa necesară mai comod. Tradiţional, femeile din sat plecau zilnic, cale de două ore dus şi două întors, cu greutăţi inimaginabile purtate pe cap (aduceau fiecare peste 20Kg de apă). „Fericirea” a durat doar 2 luni după care sătenii au distrus sistemul căci, în primul rând femeile au descoperit că această „comoditate” le răpea cele 4 ore de „libertate”, patru ore în care nu  simţeau presiunea soţilor, presiune dictată de o atitudine patriarhală exacerbată. Era timpul lor… Greutatea fizică nu conta! Era un timp liber de constrângeri sociale, de sarcini şi îndatoriri…o clipă de respiro pentru mintea care poate astfel să se orienteze către Sine şi să „taca”!

Şi am mai aflat ceva de la prietenul meu antropoog. El calculase raportul dintre timpul necesar pregătirii mesei zilnice într-o familie africană din acel trib: T=16 ore şi cel din Anglia, în care semipreparatele, tehnologia electro-casnică face ca aceeaşi activitate să dureze doar T=15 minute. Era pentru el o măsură a civilizatiei moderne… Stăteam şi mă gândeam la cele aflate … Pentru a avea acasă cele necesare şi a cumpara de la market-uri imense ingredientele necesare ai nevoie de bani aşa că munceşti 8-10 ore pe zi, ore în care nu vezi familia, nu interacţionezi cu Viaţa şi nu vezi cum evoluează cel de lângă tine. În final nu ştiu cine este cel mai câştigat, căci, dacă civilizaţia nu mi-ar răpi tot timpul poate aş avea tihna pentru a vedea mai limpede. Aş avea poate vlaga şi putiinţa necesară ca să nu mă mulţumesc cu o realitate şablon: se ajunge acasa, se încălzeşte repede la microunde o mâncare artificială şi culeasă cu zeci de zile în urmă, se ia un pahar de bere sau whisky şi se întinde în faţa televizorului sau alături de malderul de ziare… sau se merge la supermerket, se cară kg din care 20…30% se vor arunca, se spală, se face curat, se înghijeşte copilul, se face… se drege.. şi se caută un alt servici – mai bine plătit- dar care va solicita evident şi mai mult timp…Ne vindem astfel Viitorul unui Joc finit în care nu suntem decât simple piese. Şi, ca şi orice piesă, daca ne „defectam” vom fi lesne inlocuiţi (căci nu suntem entităţi şi persoane ci doar „numere”, etichete pentru un joc).  Dacă aş sta precum africanul în mijlocul Naturii, măcar 15 min, aş vedea poate mai bine că există şi un alfel de joc… unul „infinit” ca să il definim complementar celui de care aminteam în numărul trecut… dar nu am …timp!

articol ce merita exploat ca de altfel tot ce este pe pagina asta

Ce ar fi …un joc infinit?

Atâta timp cât este joc presupune că are reguli şi constrângeri. Diferenţa între jocurile finite şi cele infinite ar consta în aceea că jocurile infinite nu sunt localizate în timp, nu au moment exact de începere şi nici o durată fixă. Nu au nici o constrângere stabilă şi nu au o miză „finală” evaluabilă de la început. Altfel spus: în jocurile infinite constrângerile sunt flexibile, se pot schimba şi se şi schimbă în timp, însăşi această căutare fiind spiritul ce animă jocul. Sufetul Omului se bucură astfel de nou şi pulsează odată cu ritmul Universului… aşa cum se spunea în vechime că „ sufletului îi este foame de libertate şi spiritului îi este sete de Adevăr”, trăiri dincolo pe plăcerea adusă simţurilor bicuite de viaţa cotidiană.

Jocul infinit, fiind un joc fără sfârşit, nu este început pentru a fi terminat, ci doar pentru a fi jucat! Se începe un astfel de joc fără să ne propunem ca scop să învingem căci ştim de la început că nu putem principial învinge, constrângerile jocului fiind dincolo de viaţa oricaruia dintre noi. Putem juca numai pentru a diminua constrângerile şi pentru a schimba regulile în favoarea Vieţii însăşi. Un asemenea joc este cel de dezvoltare personală, creativă şi auto-motivantă.

Dacă privim înapoi în istoria umanităţii, regulile s-au schimbat de foarte multe ori. Această schimbare a fost făcută la sugestia unor oameni care n-au acceptat să joace „jocul societăţii”, să acţioneze în acord cu rolul deja scris. Prin contemplarea şi explorarea atentă a lumii înconjurătoare au descoperit lucruri de care au fost surprinşi ei înşişi. Au născocit noi reguli, le-au violat pe cele existente. În acel moment au jucat pro-activ, creativ, au contribuit la evoluţia Universului prin cultura şi civilizaţia creată, desprinzându-ne continuu de lumea animală. Putem defini din acest unghi evoluţia umanităţii ca fiind produsul activităţii oamenilor care joacă un joc infinit.

Dacă acel cineva într-adevăr joacă un joc infinit, săvarşeşte un act de cultură, un act civilizator prin definiţie. El încearcă să facă mai înţeleaptă constrângerea, mai uşor de suportat şi, prin aceasta se situează principial în exteriorul constrângerii. El construieşte prin propria-i viaţă o altă variantă a jocului ce tocmai se desfasoară. Dacă varianta are constrângeri mai uşor de suportat şi este compatibilă cu societatea, doar atunci societatea „va negocia” la un moment dat cu acest jucător care astfel a câştigat, şi doar atunci, jucătorul va „primi” premiul pentru munca sa!!! Dacă ne uităm la biografia personalităţilor care ne-au dăruit cunoaşterea actuală, priceperea de a construi, de la supermaşini la nanotehnologie şi materiale inteligente, vom vedea că de cele mai multe ori au trăit la limita subzistenţei, neînţeleşi, „hăituiţi” de autorităţi, arşi pe rug ca şi eretici…

Interesant este că orice activitate umană poate fi încadrată într-unul din cele două tipuri de jocuri şi că aproape toata lumea le joacă pe amândouă în acelaşi timp, în proporţii diferite. Puţină lume este însă conştientă că acţionează în conformitate cu aceste tipuri de jocuri. Şi iarăşi diferenţa este dictată de Intenţionalitatea unui act şi dr acceptul personal (liberul arbitru). Un joc începe pentru a fi terminat, iar celalalt joc există, fiind deja început înainte ca noi să fi deschis ochii în viaţă. Nu putem decât să intrăm în joc ACUM şi ştim că o să încetăm să existăm înainte ca jocul să aiba un sfârşit; (jocul însuşi nu are sfârşit, sau oricum nu se va sfârşi în timpul vieţii noastre). Sesizam instinctiv că există o contradicţie între cerinţele şi natura profundă a acestor două tipuri de „abordări”, de atitudini şi, de cele mai multe ori, sub presionea dorinţei de a face ceva „vizibil” acum şi aici neglijam până la a uita de existenţa jocului infinit.

Putem imagina că societatea este locul unde se desfaşoară jocul finit al unui grup de oameni şi care conţine o ierarhie complicată de jocuri finite. Orice activitate poate fi realizată în societate numai dacă avem dreptul (o diplomă) să o facem. Putem fi profesori numai dacă am câştigat un joc finit care ne autorizează să jucăm pentru un timp acest rol. Aceasta înseamnă de fapt că fiecare rol pe care îl putem avea este într-un fel asemănător cu cel dintr-o piesă de teatru. Ştim că există rolul profesorului, politicianului, ministrului şi luptăm să căştigăm dreptul de a desfăşura această activitate. Pentru a supravieţui trebuie să descoperim regulile specifice fiecarui joc. Dacă exercităm funcţia de profesor, atunci trebuie să „jucăm” conform legii învăţământului. Când cineva se abate de la normal generând reguli noi, este imediat sancţionat de cei ce respectă „tradiţia” şi asta, de multe ori în ciuda evidenţei că propunerea nu este doar bună ci chiar necesară. Să nu uităm însă că pot fi şi nenumărate propuneri aberante… Societatea nu îşi poate permite sa le absoarbă pe toate aşa că va fi prin definitie refractară la nou… Societatea acţionează ca factor inerţial fiind o entitate capabilă să filtreze într-un anume fel creativitatea individuală. De modul în care va face această filtrare, de modul în care va dialoga cu cei creativi va depinde în fond şi calitatea vieţii în acea societate. Creativitatea este o proprietate individuala iar calitatea vieţii este una globala, socială. Bunăstarea unei societăţi va depinde deci de înţelepciunea cu care va negocia şi asimila acea parte de creativitate ce poate duce la bunăstare colectivă şi nu la unla locala, tot individuală. Studiul şi înţelegerea modului în care o propunere locală, individuală poate schimba starea globală a unui sistem, este o problemă abordata formal de ceea ce se numeşte azi: ştiinţa Complexităţii.

În orice joc finit nu contează cine joacă roluri importante! Există doar roluri importante iar cine le joacă trebuie doar sa o facă precum un actor bun. Trebuie să rezoneze cu rolul ales sau câştigat şi nu poate schimba nimic, pentru că orice invenţie ar reprezenta încălcarea regulilor jocului în care tocmai a intrat. Într-un joc infinit se acţionează fundamental pentru a schimba regulile jocului. Schimarea se va face întotdeauna din afara jocului finit, din analiza corecta şi percepţia nedeformată de mize şi dorinţe sau interese asupra evoluţiei Omenirii ce joacă acest joc finit. Validarea schimbării nu se va face pe criterii arbitrare. Omenirea va absorbi la un momentdat acea variantă ce se potriveşte cu însăşi drumul „întregului”. Testată pe marginea jocului, de către cei ce construiesc „seinţele pentru Viitor”, indivizi ce au văzut cu o clipă mai devreme Nevoia întregului, varianta structurată va fi absorbită aproape instantaneu.

Pentru a medita asupra acestei persective şi a modului în care împărţim timpul nostru  între cele două jocuri, este nevoie de TIHNĂ… de acea linişte sufletească… Am putea spune astfel că RECREAREA noastra începe cu o RECREAŢIE… Să facem deci să sune clopoţelul măcar pentru o recreaţie de 15 minute pe zi, minute de tihnă dăruite de noi… nouă!

Acest articol a fost publicat duminică, 24 octombrie 2010 la rubrica Seminte pentru viitor.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.