Am fost de mai multe ori in Cuba. Insa prima vacanta petrecuta acolo, acum mai bine de 10 ani, mi-a ramas vie in amintire. Poate pentru ca a fost prima de acest fel, intr-o tara scaldata de soare in Caraibe, sau poate ca atunci ma puteam bucura altfel, mai din plin, de orice experienta noua.
Aprilie 1997
Zborul Toronto – Cuba n-a durat mai mult de trei ore si jumatate, asa ca am descins pe aeroportul din Manzanillo mult mai repede decat ne asteptam. Cald, soare, palmieri leganandu-se in vant… Un aeroport mic de tot, sarac dar destul de curat. Reprezentanta agentiei de voiaj din Toronto, Mirella, ne astepta deja acolo, astfel incat am fost incarcati rapid intr-un autocar ce avea sa ne duca la Farallon del Carribe, hotelul de la marginea oceanului, aflat la mai mult de doua ore departare. Timp in care am deschis larg ochii sa cuprindem in ei imaginea rurala a Cubei…
Imi amintesc de parca ar fi fost ieri locurile pe langa care am trecut…Case sarace, fara geamuri dar cu antene de televizor pe acoperisuri (remarca lui Stefan: “Asta le-a adus comunismul lui Fidel Castro, le-a dat tuturor televizoare”), gradini paraginite cu vegetatie exotica, plantatii de bananieri, de trestie de zahar, oameni pe biciclete, cei mai avuti in Lade rablagite, Aro romanesti, camioane Roman Diesel, inscriptii aproape sterse pe marginea drumului, gen: “Traiasca Revolutia!” si “Eu sunt un om al Revolutiei!”, cofetarii mizere cu nume bombastice “Cofetaria Victoria” sau “Cofetaria Libertatea – de categoria a III-a”, copii facandu-ne cu mana de pe marginea santurilor, cativa oameni lucrand sub un soare puternic pe plantatiile de trestie de zahar…Altii insa, molesiti de caldura, stateau tolaniti sub orice urma de umbra posibila gasita in cale. Am vazut toate acestea ca intr-un vis, caci eram amandoi foarte obositi si am si atipit din cand in cand. Am trecut prin muntii Sierra Maestra, de unde a pornit Revolutia. Doamne, cat verde! Era ca intr-un continuu refren al celor doua versuri ale lui Lorca, “Verde que te quiero verde/Verde viento. Verdes ramas.”
Ca de obicei, pe Stefan il fascina tot ce tinea de istoria Revolutiei si a revolutionarilor ei, eu eram un observator mai adanc al oamenilor, al modului lor de viata, al naturii. Imi facea impresia ca m-am apropiat de pamant, de un inteles primar al vietii, ca sunt degrevata de toate poverile civilizatiei pe care tocmai o parasisem si care mi se parea atat de indepartata in timp si spatiu. ”Verde que te quiero verde…”
Hotelul nostru era o oaza minunata, un palat in mijlocul unei saracii. Cand am ajuns acolo, am fost intampinati de catre locatarii si personalul hotelului cu cantece si flori, cu coktailuri reci de mango si ananas. Puteam manca si bea cat era ziua de mare fara sa platim nimic, totul era inclus in pretul biletului. Atmosfera era foarte placuta, aer conditionat, plin de flori colorate peste tot, oceanul la doi pasi… Personalul hotelului stia engleza, dar mie imi facea placere sa vorbesc cu ei in spaniola, ceea ce ii impresiona deosebit, asa incat m-am trezit curand ca toti ma cunosteau, ma salutau cu “Hola !” si se opreau sa vorbeasca cu mine. Ne-am imprietenit cu un tanar de la bar, Luis, care ne-a spus ca e profesor de engleza si care de altfel, stia pe langa engleza si germana si franceza. Povestea lui era, cred, asemanatoare cu a celorlalti. Tip educat, cu facultate, realizeaza ca isi poate castiga existenta ceva mai bine lucrand in acest hotel (cred ca acesta era visul multor cubanezi, mai putin norocosi). Salariul lui aici ajungea la 10$ pe luna, la care se mai adaugau bacsisurile turistilor binevoitori. Ne-a povestit – soptindu-ne sa nu mai spunem la nimeni – ca el viseaza sa plece in Canada, caci o familie din Vancouver care venea la Farallon del Carribe in fiecare an de mai multi ani la rand i-a promis ca-l vor sponsoriza si ca o data in Canada, ii vor da o slujba la fabrica lor, caci ei “sunt foarte bogati, au bani multi”, spune Luis. “Anul acesta n-au putut sa vina, caci doamna a nascut”, a continuat el si am recunoscut strigatul sperantei in glasul lui, am inteles ca ai nevoie sa te agati de ceva, de o promisiune, de o idee ca sa poti sa continui sa traiesti. “Intr-una din zile o sa va bat la usa”, mai zice Luis zambind si pleaca repede, chemat la alta masa de niste turisti. Am ramas asa, cu un gust nedefinit, amintindu-ne amandoi de vremurile din Romania, cand plecarea in Vest era si numele Sperantei noastre.
Imi revin in minte diminetile…Telefonul care suna la 8 fix (un prieten care venise cu noi in excursie, Adi, ne dadea desteptarea) si primul meu gand inainte de a-i raspunde: “Il urasc!” Dar apoi ne sculam repede, caci ne astepta un mic dejun bogat, cu cascaval, sunca, oua fierte, ochiuri sau omleta din cate oua vroiai si ingrediente la alegere – pe care o cubaneza frumoasa, cu o boneta mare si alba pe cap ti le prepara, numai zambet – , cafeaua calda si aromata, turtitele dulcegi si cartofii fierti cu care ne umpleam farfuriile. Asa incepea fiecare zi si fiecare zi se sfarsea cu un spectacol de muzica si ritmuri cubaneze, cu glume si jocuri la care participau activ si turistii statiunii.
Cea mai galagioasa persoana din seria noastra era Brownie. Toata lumea o cunostea. Mica, grasuta, pe panta celor 50 de ani, venise sa-si gaseasca unul sau mai multi machos care sa-i umple zilele de vacanta. Nimeni nu se mira. Cubanezii erau obisnuiti cu turistele de o anumita varsta ce se consolau si ele o data pe an in bratele lor. Brownie era mai tot timpul beata, si mai tot timpul se giugiulea cu cate un cubanez, si el de o anumita varsta, caci cei tineri nu pareau prea interesati. Lasand asta la o parte, am realizat ca oamenii din Nord America sunt foarte buni la inima. Nici un turist nu avea o atitudine de sus fata de cubanezi, asa cum nemtii veniti la mare, pe vremea odiosului se uitau la noi. Dimpotriva. Erau familii canadiene care veneau aici de ani de zile si care se imprietenisera cu cei care lucrau la hotel. In fiecare an le aduceau haine pe care ei nu le mai purtau si lucruri care nu le mai trebuiau. Mi-a parut tare rau ca nu mi-a trecut asta prin cap, caci as fi putut sa le dau haine de-ale mele care si-asa nu-mi mai erau de trebuinta si doar imi incarcau inutil dulapurile. Sau puteam cumpara o plasa de bomboane pe care sa le impartim copiilor de acolo.
Ziua pe care toti trei am proclamat-o cea mai reusita a fost ziua excursiei noastre in muntii, cu caii. Ne-am sculat dimineata devreme, caci plecarea era fixata pentru 8:30, ca soarele sa nu fie asa puternic. Caii si cei doi insotitori cubanezi ne asteptau la locul stabilit, la cateva sute de metri de hotel. Erau cam douazeci de cai tristi si jerpeliti si am fost sigura ca in mintea lor de cal se gandeau ca la o corvoada ca iar trebuie sa care turisti grasi in spate si aveau emotii oare care dintre ei le este destinat. Nici unul dintre noi trei nu calarise inainte, asa ca n-am cautat sa ne urcam pe caii cei mai falnici. La un moment dat, il vad pe unul dintre insotitori ca alege un calut pipernicit si se indreapta cu el catre Stefan. La inceput am crezut ca poate n-am inteles bine, dar nu, bietul animal ii fusese destinat lui Stefan, care fara sa se gandeasca prea mult, pune piciorul in scara, calul se opinteste din toate puterile sa nu pice pe o parte, Stefan se ridica in scari…si pica pe partea cealalta. Dar se scoala repede – nu patise nimic – se uita in jur cu o privire ingrijorata, apoi rasufla linistit: “Bine ca nu m-a filmat nimeni!” In sfarsit, Stefan isi alege un cal mai pe masura si apoi vine randul meu. Unul dintre ingrijitori care nu stia deloc engleza si care prinsese simpatie de mine caci ii vorbisem in spaniola – imi zicea “niña” (fetita) – mi-a ales un calut linistit, cel mai mic cu putinta si mi-a zis ca-i tare bun, n-o sa ma arunce din sa. Pe calut il chema Gamuza, ceea ce in spaniola inseamna “Piele de caprioara”. Bietul Gamuza numai piele de caprioara nu avea, caci era naparlit saracul, dar era un calut bun si cum s-a dovedit mai tarziu, al naibii de incapatanat. Dar mie mi-a fost tare drag de el, caci ii intelegeam durerea. Oricum, eu zic ca a avut noroc cu mine, caci eram cea mai usoara dintre toti, ceea ce totusi nu l-a impiedicat pe el sa fie tot timpul trist.
Si…la drum! Caii nostri mergeau in turma, toti stiau drumul de parca ar fi fost teleghidati, asa ca nu-ti trebuia prea multa indemanare sa-i indrumi. Nu le placea sa mearga pe drum, mergeau pe langa drum si ne periau de toate maracinisurile. Nici gand sa-i poti face sa alerge! Nici cei care mai calarisera nu-i puteau convinge prin metodele clasice s-o ia la galop. Daca in schimb unuia ii venea sa alerge, ca la un semn alergau toti cateva zeci de metri, dupa care se linisteau ca prin farmec. Si iar…târ, târ. Sau trop, trop pe plan neted si trop, trop cos(α) pe planul inclinat, ca in gluma cu calul pe planul inclinat… Mi-era asa de mila de Gamuza, ca mai ca-mi venea sa ma dau jos si sa-l iau eu pe el in spate. De fiecare data cand zarea cate un mot de iarba, Gamuza se oprea sa-l infulece, ceea ce era mai mare rusinea, caci toti ceilalti isi vedeau de drum, numai calutul meu se tot oprea. Ba in mijlocul traversarii cate unui rau, ii casuna sa bea apa si ramanea protapit in mijlocul apei… Si nu-l puteam urni mai repede cu nici un pret!
Stefan se mai vaieta din cand in cand ca-l doare fundul, dar oricum, nici asta si nici teribilele arsuri de pe spate dobandite din ziua precedenta cand statusem aproape toata ziua la plaja pe insula de corali, Cayo Blanco, nu ne puteau convinge ca ziua nu e excelenta si amuzanta!
Drumul pe cararile muntilor Sierra Maestra a fost minunat. Vegetatie bogata, exotica, cate o casa din loc in loc, un baietel si o fetita pe un calut rapid si de isprava intrebandu-ne daca avem ciocolata, oamenii ce traiau pe munte iesind la porti sa ne faca cu mana, gardurile de cactusi inlocuind sarma ghimpata…Toate acestea, strabatute in linistea aceea profunda si linistitoare a naturii, in care palmierii inalti isi unduiau frunzele largi in vant iar cate un raulet isi săpa fara grija drumul lui sopotitor de munte.
Asa am ajuns la popasul El Salto, la cascada. In timp ce cateva femei cubaneze frigeau o duzina de pui pe un imens rotisor si pregateau masa, noi am facut o baie pe cinste in apa rece a cascadei…
La intoarcere am poposit la casa unor cubanezi ce aveau o plantatie de cafea. Ne-au servit cu cafea, preparata din productia proprie. Hmm…foarte buna !
La un moment dat, pe Gamuza l-au apucat energiile si a luat-o la fuga. Stefan, disperat, din urma: “Uite ca ma intrece si magarul!” Eram foarte mandra de evolutia lui Gamuza si implicit a mea, caci cu toate ca el alerga ca vantul ma tineam foarte bine in sa. Asa ca, la un moment dat, cand ceilalti ramasesera mult in spate, de nici nu-i mai zaream, am vrut sa ma intorc, ca sa ma vada si ei cum calaresc si ce ager cal am. Am reusit sa-l opresc pe nabadiosul meu calut, dar cu nici un chip n-am putut sa-l fac sa se intoarca. Era OK pentru el sa stea pe loc, insa in ruptul capului nu vroia a face calea intoarsa, caci nu avea nici un chef sa se deplaseze vreun metru in plus. Se vede treaba ca realizase ca nu-i departe de casa si dorea sa ajunga acolo cat mai repede, sa se descotoroseasca de mine si sa stea si el linistit sub un copac sa-si viseze visele de cal.
La spectacolele din fiecare seara participau si cateva animatoare, fete dragute care dansau frumos si a caror sarcina, printre altele, era sa invite la dans turistii, in general cei mai in varsta sau cei singuratici, ca toata lumea sa se simta bine. Adi, vesnicul burlac, a cazut in plasa, caci s-a inamorat pe loc de Ana, o cubaneza inalta si frumoasa, cu ochii verzi, cand aceasta si-a facut datoria si l-a invitat o data la dans. A doua seara, Adi s-a dus si-a invitat-o la masa noastra. Fata, timida, a vorbit aproape numai cu mine, caci nu stia prea bine engleza si a rasuflat oarecum usurata cand i-am vorbit in spaniola. Urmatoarea zi, Adi a fost foarte ocupat s-o prinda intr-un moment liber, caci avea ceva foarte important sa-i comunice. Ce? Nici una nici doua, a cerut-o in casatorie. Fata a fost socata, daca nu cumva usor speriata si a respins propunerea, dar Adi nu s-a descurajat si i-a cerut permisiunea sa-i scrie. Asa ca, revenind in Toronto, Adi a inceput sa povesteasca tuturor “aventura” lui cu cubaneza cea cu ochii verzi, spunand la toata lumea ca el se va casatori cu ea, ca e foarte frumoasa, numai ceva probleme cu tenul are, dar asta se rezolva in Canada, si ceva dinti din fata vor trebui “rezolvati”, dar asta e nu-i nici o problema AICI.
[…]
A trecut mult timp de la acea prima intalnire cu farmecul inefabil al Cubei. Ma mai intreb uneori ce s-a mai intamplat cu Luis sau cu fata cu ochi verzi. A venit oare un Fat Frumos din vest care a luat-o si a dus-o in tara lui unde vor trai fericiti impreuna pana la adanci batraneti? A ajuns Luis in Canada la prietenii lui din Vancouver? Cert este ca nu ne-a batut niciodata la usa…