S-a scris atâta despre Experimentul Milgram, încât mi-e teamă să nu-i plictisesc pe unii dintre dumneavoastră începând subiectul de reflecţie pe care vi-l propun în această săptămână cu o descriere sumară a lui. Pentru orice eventualitate, voi pune cu litere italicizate explicaţia iar pentru cei care doresc toate amănuntele, iată şi un link: http://en.wikipedia.org/wiki/Milgram_experiment.
Aşadar, Stanley Milgram, psiholog la Universitatea Yale, a avut ideea de a vedea cât de departe merge obedienţa faţă de autoritate, în contra-curent cu bunul simţ. El a simulat un studiu de memorie în care un „profesor” şi un „student” care nu se cunoşteau între ei erau puşi să urmeze un protocol de tipul „instructaj-răspuns”. Întrebările fiind din ce în ce mai grele, „studenţii” făceau greşeli. Dar protocolul mai avea chipurile o prevedere, şi anume aceea de a se stimula memoria „studenţilor” prin impulsuri electrice de voltaje din ce în ce mai mari, mergând până la 450 de volţi. Mai multe greşeli, „voltaj” mai mare (cuvântul voltaj apare între ghilimele deoarece nici unul dintre „studenţi” (în realitate, unul şi acelaşi actor) nu primea în realitate impulsurile punitive administrate de „profesori”.
În timpul experimentului, pentru „profesorii” care creşteau voltajul, s-a asigurat şi simularea unor gemete din partea „studenţilor” lor. Iar dacă, auzind aceste gemete, „profesorii” începeau să aibă unele ezitări, un moderator prezent la experiment, întruchipând „autoritatea”, le spunea, în ordine crescendo: „Te rog continuă”, „Experimentul cere să continui”, „Este absolut esenţial să continui”, „Nu ai de ales, trebuie să continui”. Dacă, în pofida acestor îndemnuri venite de la „autoritate” „profesorul” dorea să întrerupă, experimentul lua sfârşit pentru subiectul respectiv.
Înainte de a face experimentul, Milgram a făcut un sondaj printre studenţi şi a determinat că toţi cei care au răspuns sondajului consideră că doar 3 la sută dintre „profesori” vor fi în stare să administreze „pedeapsa maximă” de 450 de volţi „studenţilor” din experiment. Rezultatul experimentului însă, arată că 65% dintre „profesori” au mers până la a administra şocuri electrice de 450 de volţi, cu mult peste valoarea care ar putea ucide pe cineva. Un singur participant a refuzat categoric sa continue administrarea şocurilor, înainte de atingerea pragului de 300 de volţi. Repetări ale experimentului în diferite medii sociale şi ţări au indicat variaţii nesemnificative ale procentului iniţial determinat, de 65%.
Aşadar, este dovedit că, având o scuză, 65 +/- procente dintre oameni nu ar ezita să-i pedepsească pe alţii peste limitele suportabilului ori chiar să-i ucidă.
Permiteţi-mi, dragi cititori, să coroborez rezultatele acestui experiment celebru cu fapte cât se poate de reale din prezentul şi din istoria noastră recentă.
Publicam săptămâna trecută un lung interviu cu Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe (Babu) Ursu, omul care ar fi trebuit să reprezinte obiectivul unic de clarificare pentru lupta întregii societăţi civile din România, nu doar a fiului lui. Puţini ştiu că l-am cunoscut personal pe Babu, iar dacă am ajuns şi eu la „Rahova”, la câţiva ani după ce el deja nu mai era printre noi, este şi datorită curajului insuflat de drama lui.
Cum se explică însă osârdia cu care ucigaşii lui Babu au fost protejaţi de sistemul juridic din România după 1989? Simplu. Ei au comis acea crimă la ordin, ascultând de o autoritate, iar autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi după 22 decembrie 1989 şi mai este şi astăzi.
Îl ascultam consternat pe Vladimir Tismăneanu la telefon, citindu-mi cea mai recentă scrisoare de ameninţare cu moartea pe care a primit-o. Autorul sau autorii ei se simt la adăpost de orice pedeapsă şi îşi vor continua ameninţările, dacă nu vor încerca poate chiar mai mult (realizez asta datorită limbajului folosit). Pentru că nu sunt de capul lor, sunt sub umbrela unei „autorităţi” şi se simt protejaţi şi moral şi juridic, la o adică.
La scurt timp după mineriada din 11-13 iunie 1990 am fost şi am realizat nişte secvenţe documentare pentru un film britanic despre România, chiar la Petroşani. În timpul unei filmări la ieşirea/intrarea din/în schimb îi întreb pe mineri: „Cine v-a adus la Bucureşti pe 13-15 iunie?” Răspunsul este foarte prompt: „Securiştii şi activiştii”. Aşadar şi în acest caz, autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi înainte de 11 iunie 1990, şi după, şi mai este şi astăzi.
Nenumărate exemple ar putea continua. Poate mă ajută şi ecourile în acest sens. Găsiţi-mi o explicaţie a sărăciei rezultate din actele de incompetenţă, nepotism şi lipsa de aplicare a legilor anticorupţie, alta decât aceea că autoritatea sub mantia căreia se produc aceste crime este una şi aceeaşi cu cea care ar trebui să le oprească! Au fost la putere înainte, la putere sunt şi astăzi. Dinastia continuă.
În acest tablou, cei care îşi găsesc scuza obedienţei faţă de o autoritate în admiraţia fată de ideologia legionară, în naţionalismul feroce prin care prezintă fenomenele asociate globalizării drept un pericol fatal pentru omenire, în xenofobie, negaţionism şi multiple alte diversificate forme de refuz al alterităţii, sunt secundari.
Ei reprezintă o variaţie faţă de experimentul lui Stanley Milgram. Ei produc un sentiment de importanţă societăţii civile, dându-i tot la câteva zile motive să se ofenseze, să semneze liste, să încălzească firele Internetului, în timp ce adevăraţii călăi ai românilor le administrează şocuri de 450 de volţi, prin interpuşi obedienţi, plătiţi.
Şi, bineînţeles, o altă diferenţă faţă de experimentul Milgram este că atât gemetele populaţiei cât şi şocurile electrice (pedeapsă pentru neînsuşirea unei lecţii care oricum n-are sens) SUNT REALE.
Perfect de acord. Aici este fondul problemei. Si ajungem la intrebarea cheie: cum putem scapa Romania de acesti securisti, care parca nu se mai satura?
Sigur nu cu rapoarte prezidentiale – acelea sunt bune ele, dar numai pentru impresia artistica si pentru 2-3 intelectuali.
Eu vad 3 alternative posibile:
– democratica (de dorit): prin alternanta partidelor (dar toate sunt ”infiltrate”)
– democratica (de dorit): prin presiunea societatii civile (dar care este fie slaba, fie corupta, fie lipsita de vizibilitate in randul maselor)
– nedemocratica (periculoasa, ca orice este arbitrar): o organizatie de oameni care sa fie dispusa sa treaca Rubiconul legii si care prin forta sa atraga atentia celor la varf ca romanii nu mai suporta mizeria in care plutesc in deriva (dar cine sa-si lase rostul si sa imbrace ”camasa mortii”, oricat de satul ar fi?)
Eu cred insa ca nici una din cele 3 variante de mai sus nu se va produce si Romania se va tarai in continuare pe drumul ucigator de lung spre normalitate.
Domnule Dan Petre,
Aveti ocazia sa contribuiti personal, prin puterea exemplului: anume, sa va deziceti definitiv si irevocabil de simpatiile legionare, deci antidemocratice pe care singiur vi l-ati declarat. Altfel, totul nu e decat ipocrizie.
Cred ca Stefan Maier n-a punctat cum trebuie, pe intelesul celor care nu pricep, ca acest respect fara masura pentru autoritate este la fel indiferent daca tara este democratica sau nu si nu tine cont de cei spalati pe creier care maresc procentul.
El este daunator si in democratie pentru ca „opinia” negindita a multimii valideaza punctul de vedere al autoritatii impotriva bunului simt asa cum comunismul a rezistat atitia ani exact prin acelasi mecanism.
Pentru orice ineptie spusa cu glas tare de vreo „personalitate” se gasesc in medie 65% sustinatori, deajuns sa sperie orice om ginditor.
Domnule Satmareanu, nu am nimic impotriva precizarii dv., asa este.
Principalul punct pe care am dorit sa-l subliniez insa este legat nu atat de ascultarea oarba a autoritatii, chiar si atunci cand aceasta indruma sau chiar impinge impotriva bunului simt, cat este legat de certitudinea unei intregi paturi infractionale in Romania ca, in loc sa fie pedepsita de autoritate pentru faradelegile ei, poate opera linistita LA ADAPOSTUL AUTORITATII.
@ Domnule Clej, ipocrit as fi tocmai daca m-as dezice de propriile simpatii, nu credeti?
Domnule Petre, a va dezice de simpatiile legionare s-ar vedea, asa cum s-a vazut si la altii inaintea dv. (nu are rost sa-i numesc pentru a nu va maguli gratuit), ca un semn de maturizare si nu ca unul de ipocrizie.
„Cum se explică însă osârdia cu care ucigaşii lui Babu au fost protejaţi de sistemul juridic din România după 1989? Simplu. Ei au comis acea crimă la ordin, ascultând de o autoritate, iar autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi după 22 decembrie 1989 şi mai este şi astăzi.”(citat)
-autoritatea, adica la acea data in acel caz Tudor Stanica (anchetator) nu i-a ordonat lui Clita (detinut) sa omoare pe Ursu (detinut) ci sa-l tina in teroare.
-dupa 1989 nu au fost protejati dovada ca Tudor Stanica si Clita au fost condamnati la pedepse cu privare de libertate.
-Tudor Stanica sau PCR nu au fost la putere dupa 1989.
Trei erori mari in trei rinduri si jumatate.
D-l Croitoru,
N-am prea mult timp de pierdut cu dv.
– Stanica a ascultat de ordine privind eliminarea lui Babu – daca avea ordine contrare i-ar fi acordat ajutor medical la timp;
– Cei care i-au ordonat i-au asigurat condamnari de forma, pe care le-a petrecut sub diferite forme de „odihna si tratament”. Ca sa nu mai vorbim de Clita, atat de privat de libertate incat a mai facut o crima intre timp;
– Asa este, Tudor Stanica sau PCR nu au fost la putere dupa 1989. La putere a fost permanent AUTORITATEA care a facut posibila existenta unor Tudor Stanica, a unui PCR si, observam, a unui Florin Croitoru si a altora asemenea.