Gara de Nord… 10 decembrie 2010. Un bătrân, veteran de război, îşi aşteaptă trenul. Haine ponosite, o barbă respectabilă şi câteva decoraţii prinse în piept. Se apropie de el un individ care vinde telefoane mobile. Un grobian cu un vocabular de vreo cincizeci de cuvinte. Bătrânul nu are bani de telefoane. Îl refuză politicos. Grobianul se simte jignit. Printre diverse înjurături îl acuză pe veteran cum că ar fi omorât oameni în războaie, cum că înşeală CFR-ul şi din cauza lui ţara asta e aşa cum e. La zece metri un poliţist cât uşa liftului unui hotel respectabil vorbeşte la telefon. Un alt cetăţean cu un soi de uniformă neagră despre care bănuiesc că e vreun agent de pază cere ţigări cerşetorilor, îi bate pe umeri şi, desigur, la unii dintre ei ţipă autoritar. La Otopeni întrebasem un oficial unde pot depune plângere în cazul în care bagajul meu nu mai ajunge (erau indicii serioase în acest sens). Începuse să gesticuleze lătrându-mi într-o română aproximativ că nu el se ocupă de aşa ceva. Apoi, aparatul şoferului de taxi înregistra sume astronomice de la aeroport şi până la gară. Era un taxi „acreditat”; o voce suavă răsunase în difuzoare recomandând călătorilor aceste taximetre. Am ajuns în Ardeal a doua zi dimineaţa şi aveam să aflu de la televizor că statul român se reformează. De sus în jos, cică. Se fac reglaje fine ale sistemelor, previziuni macroeconomice, lumea e supărată rău că nu prea avem şanse să intrăm în Schengen. Din nou, conspiratorii marginalizează România, această patrie întru totul perfectă, ideală. Punând cap la cap aceste imagini, multiplicându-le şi înmulţindu-le cu celelalte 364/363 de zile ale anului, nu reuşesc să înţeleg de ce ar trebui să fim în interiorul spaţiului Schengen sau de ce e necesar să nu mai fim monitorizaţi de la Bruxelles. Orice tip de presiune pe care Europa o poate exercita asupra României trebuie exercitată din plin. Altă soluţie nu există. Incapabili să ne punem ordine în ogradă, sclavii discursurilor pompoase, ne umflăm inutil în pene în vreme ce în jurul nostru realitatea se descompune; ce se poate face când în interiorul unui stat nu mai există nici voinţa şi nici putinţa de a impune normalitatea?! În cel mai fericit dintre cazuri, când are cine să preseze din afară, ar trebui să fim recunoscători că nu suntem, odată în plus, lăsaţi de capul nostru, să eşuăm aşa cum adesea am dovedit că putem eşua în ultimii douăzeci de ani.
Mă gândesc pentru prima dată ce s-ar întâmpla dacă statul român ar oferi burse studenţilor mei indieni. I-aş trimite într-o ţară autistă, în care lumea urlă, gesticulează larg, monologhează inutil. I-aş trimite într-o ţară pentru care aş fi nevoit să caut scuze permanent. Suntem destul de tineri prin istorie, avem un retard tradiţional, am avut de înfruntat decenii de comunism… le-am spus despre toate astea când a trebuit să le explic articolele scrise prin presa străină despre România. Adevărul este, însă, că toate astea nu explică nici măcar în parte doza enormă de vulgar, în toate formele sale, pe care România le oferă la tot pasul. Nu lipsa reformelor mari, sistemice, e cauza acestei labilităţi, a acestei sociopatii generalizate.
Există o Românie acceptabilă, aproape sofisticată, elitistă, subtilă, dar undeva din underground răsare şi o Românie, mult mai vizibilă, agresivă, plină de ură. Ura celui prost îmbrăcat faţă de cel bine îmbrăcat, ura proletarului faţă de intelectual, ura privatului faţă de bugetar – o ură generalizată care, mai ales în momente de criză, răbufneşte violent. Sentimentele celor care în primii ani după 1989 îi snopeau în bătaie pe cei cu barbă şi ochelari sub pretextul că ar fi intelectuali (crimă impardonabilă!) sunt încă acolo, aşteptând momentul potrivit pentru a se reactiva. Ipocrit, statul român prin vocile sale autorizate ne vorbeşte în continuare despre solidaritate şi conştiinţă naţională. Care solidaritate? Faţă de cine şi faţă de ce? Care conştiinţă naţională? Cumva aceea care pretindem că ar fi apărut la noi prin secolul XVI, deşi ea avea să fie inventată plenar în secolul XIX? Adevărul nud, greu de acceptat pentru că ne duce cumva către alte posibile adevăruri, e că România are în interiorul ei o mulţime de alte Românii care nu interacţionează între ele. România Gării de Nord şi România academică îşi văd fiecare de treaba ei. România e azi profund regionalizată. E o regionalizare nu neapărat teritorială, ci axiologică. Că refuzăm să o admitem, asta e cu totul altceva. Dincolo de inflamarea viscerală pe care o resimţim la auzul cuvântului „regionalizare”, cred că ar trebui să se răspundă la întrebarea: de ce destui români simt astăzi că aparţin nu neapărat unui stat unitar, ci se revendică drept secui, moldoveni, ardeleni, olteni etc.? De ce ne retragem în interiorul identităţilor „mici”? Nu cumva pentru că nu ne simţim bine în interiorul identităţii „mari”?! Nu putem spune asta în public pentru că nu dă bine. Când se opresc camerele de luat vederi, însă, în spatele cortinei apartenenţa la românitate lasă locul altor apartenenţe. De ce? Asta e întrebarea fundamentală. Pentru a-i linişti pe patrioţi, trebuie să spun că nu militez pentru autonomii teritoriale radicale. Ele sunt la fel de aberante ca şi clamarea aceasta agresivă şi constantă a unei unităţi care nu există decât la nivel mitologic.
Ne agităm vulcanic atunci când mergem în secuime şi nu ni se răspunde în română. Nu avem, însă, aceeaşi atitudine faţă de sudistul care îl repede pe ardelean pentru că vorbeşte ceva mai molcom sau faţă de ardeleanul care îl priveşte cu superioritate pe sudist doar pentru că acesta din urmă are un alt stil de adresare. Nu ne tresare inima la auzul enormului angrenaj de idei preconcepute la adresa românilor de dincolo şi de dincoace de munţi. Acestea ni se par fireşti. Ne ascundem sub preş elementele care ne individualizează, de teama ca nu cumva să avem de înfruntat corul lamentabil al patrioţilor de serviciu. Ei bine, nimic nu e mai firesc decât un individ care îşi alege limba în care ţi se adresează. Prefer să înţeleg cu greutate un ardelean care îmi vorbeşte în maghiară decât să îl înţeleg cu acurateţe pe grobianul din Gara de Nord, acela despre care vorbeam în debutul acestui articol. Nu limba în care comunicăm în viaţa de zi cu zi face diferenţa, ci ideile pe care le vehiculăm şi atitudinile pe care le avem unii faţă de alţii. Extremiştii maghiari sau români nu sunt periculoşi prin faptul că unii vorbesc pe stradă în maghiară şi ceilalţi în română. Ei sunt periculoşi prin spectaculoasa lor îngustime de minte, prin sărăcia gândirii şi cantitatea de ură pe care o difuzează generos în jurul lor. De unde pretenţia aceasta absurdă de a supralicita limba română în timp ce zi de zi o vorbim din ce în ce mai prost? Dacă am vrea să facem asta, mă tem că mai mult de jumătate din clasa noastră politică ar pica testul. Pe cine deranjează ideea că în interiorul aceluiaşi stat avem oameni cu tradiţii diferite şi diverse feluri de a se raporta la valori? În cazul în care sloganurile mai spun ceva (şi ar trebui să spună într-o ţară condusă de sloganuri), ar trebui să ne aducem aminte de unitatea în diversitate. Suntem în Uniunea Europeană, nu?! Ultima dată când am verificat pe hartă cam aşa stăteau lucrurile.