caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

24 IANUARIE 1859 ŞI ÎNCEPUTUL EUROPENIZĂRII ROMÂNIEI

de (6-2-2011)
3 ecouri

Recent a fost aniversarea Unirii Principatelor, 24 ianuarie. Această dată a trecut aproape sub tăcere, oricum fără să atragă atenţia în mod deosebit.  Totuşi, trebuie să menţionăm că este vorba despre o dată istorică importantă, care trebuie menţionată în mod special. Nu numai pentru că este data Unirii Principatelor şi, ca urmare a acesteia data
apariţiei României moderne ca stat, ci şi pentru că reprezintă o primă recunoaştere europeană a ei, o primă acceptare – deşi, deocamdată formală – în Europa.

ÎNCEPUTUL  EUROPENIZĂRII  PRINCIPATELOR  DUNĂRENE


Când a început europenizarea Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia (Ţara Românească)? Răspunsul la această întrebare este complicat. Europenizarea Principatelor Dunărene nu a avut loc dintr-o dată: este vorba despre un fenomen treptat, care a avut loc în special în prima jumătate a secolului al 19-lea. Este vorba despre contacte treptate,
pe căi diferite, cu lumea vest-europeană şi cultura ei. Trebuie să menţionăm că asemenea contacte puteau avea loc fie  în mod direct, fie în mod indirect. Principatele Dunărene nu erau independente, ci stăpânite de Imperiul Otoman într-o formă originală, existentă şi în Georgia (Gruzia), precum şi – într-o formă relativ asemănătoare, dar numai o perioadă de timp relativ scurtă – în Hanatul Tătar din Crimeea. Elemente de influenţă europeană apar încă în perioada prefanariotă şi în cea fanariotă, fie datorită unor tineri din familii boiereşti care au studiat în Occident sau cel puţin în ţări de religie şi cultură catolică, fie datorită domnitorilor fanarioţi, unii dintre ei  de cultură occidentală, vorbitori şi cititori de limbi străine, printre care franceza. Nu putem trece cu vederea nici influenţa rusă, în secolul al 18-lea: datorită întinderii ei şi evoluţiei ei începând cu perioada ţarului Petru cel Mare, Rusia trece în sfera influenţei
culturale occidentale, iar prezenţa armatei ruse, ca şi a armatei austriece în Principate în ultimele decenii ale secolului al 18-lea şi primele decenii ale secolului al 19-lea, recte a ofiţerilor din aceste două armate – aflate în război cu Imperiul Otoman – şi a contactelor lor cu boierimea locală a dus la o penetraţie culturală occidentalizantă relativă. Desigur, este vorba de influenţe pe care le putem considera încă reduse şi indirecte, dar este începutul penetraţiei culturale şi a ideilor sociale şi politice iluministe şi – mai târziu – romantice. O asemenea penetraţie culturală care să aibă influenţe educative mai largi nu reprezintă un fenomen rapid, ci treptat, necesitând câteva generaţii. Oricum, baza cestei influenţe culturale a apărut. Aşa-numitul „ev mediu întârziat” (pentru a folosi expresia propusă de George Călinescu în vestita lui „Istorie a literaturii române”) se apropia de sfârşit, după cum se apropia de sfârşit aşa-numitul „Bizanţ după Bizanţ”, pentru a folosi renumita expresie a lui Nicolae Iorga în lucrarea lui cu acelaşi titlu.

Fenomenul plecării unor tineri din familiile boiereşti la studii în Occident (în special în Franţa postrevoluţionară, liberală şi în statele germane) se extinde în perioada Regulamentului Organic. Acest Regulament Organic includea el însuşi aspecte de gândire socială şi politică de influenţă occidentală, chiar dacă în formă conservatoare. Să ne amintim de analiza făcută acestor elemente – ca şi a altor aspecte din gândirea socială şi politică din Principate în aceeaşi perioadă – de către regretatul istoric Vlad Georgescu. De asemenea, să ne amintim de începutul prezenţei unor străini occidentali în Principate, printre care întemeietori de şcoli. Influenţa acestora a fost mai puternică decât a altor forme de contact, chiar dacă tendinţele unora nu erau totdeauna liberale. Dar oricum, baza socio-culturală necesară europenizării fusese pusă deja. Dar ce putea urma mai departe?

PRINCIPATELE  DUNĂRENE  ŞI OCCIDENTUL


În aceeaşi perioadă apar consulatele străine la Bucureşti şi Iaşi. Comerţul încetează de a fi monopol turcesc (sau prioritate obligatorie) asupra produselor necesare a fi livrate Porţii Otomane pentru aprovizionarea capitalei acesteia, Istanbul. De asemenea, apar tendinţe de scriere a numelor în forme franţuzită sau italienizată, ca şi tendinţe de schimbare a portului fiind adoptate „hainele nemţeşti” respectiv europene-austriece. Succesul croitorilor evrei imigraşi din Galiţia, care coseau „haine nemţeşti” în special în Moldova se datoreşte acestei tendinţe.  Totuşi, Principatele Dunărene sau Române încă nu erau cunoscute în Occident în chip suficient. Un englez îi spusese odată lui Vasile Alecsandri, în Italia (citez din memorie) că ar fi auzit de România atunci când se discuta despre importul de grâu,
neştiind însă altceva. Aceasta cu toate că unii străini stabiliţi parţial în Principate au scris cărţi asupra acestora, precum”La Romanie” de J. Vaillant. Desigur, se pune întrebarea cine erau cititorii posibili, precum şi cititorii reali ai acestor cărţi. Totuşi, o replică ironică -dar plină de miez – din piesa „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este „ce eram noi înainte de Crimeea?” (respectiv, înainte de Războiul Crimeei; citez din memorie).
Aici trebuie să ne referim la un aspect sociologic important, cel al raportului între trei termeni care nu pot fi confundaţi: occidentalizare, modernizare, europenizare. Aceşti trei termeni indică noţiuni diferite, dar care totuşi sunt în strânsă legătură între ele. Occidentalizarea este un prim fenomen, respectiv începutul influenţei civilizaţiei occidentale, pe căi diferite, directe şi indirecte, precum şi evoluţia acestei influenţe. Ea nu înseamnă neapărat modernizare, nici intrare în angrenajul european. Influenţe ale civilizaţiei occidentale au pătruns nu numai în Principate, ci în întreaga zonă sud-est europeană şi – mai târziu – în multe regiuni extraeuropene, ajungându-se la apariţia unor state de cultură occidentală în afara Europei. Modernizarea indică adoptarea unor forme de viaţă socială noi, ca şi a unor tipare de gândire noi, a unor elemente psiho-mentale şi de comportament diferite de cele vechi, fără
a fi vorba de o influenţă culturală occidentală reală şi intensă.
Termenul „modern” variază de la o societate la alta, de la o perioadă istorică la alta. Termenul „europenizare” indică atât adoptarea unor forme culturale occidentale pe plan local, precum şi a unor elemente legate de „modernă” pentru perioada respectivă (tot pe plan local), cât şi a unor elemente suplimentare: conştiinţa apartenenţei europene (pe plan local), precum şi ideea acceptării europene de către alţii, respectiv de către cei care conduc destinele Europei. Deci, este un termen care include nu numai aspecte culturale şi psiho-mentale locale, ci şi aspecte politice legate nu numai de interior, ci şi de exterior.

RĂZBOIUL  CRIMEEI  ŞI  INFLUENŢA  LUI


Războiul Crimeei a influenţat cu adevărat viaţa Principatelor Dunărene? Răspunsul la această întrebare este pozitiv, chiar dacă putem adăuga că influenţa lui a fost treptată. Dacă procesele de occidentalizare şi modernizare culturală şi psiho-mentală au creat baza necesară procesului de europenizare, acesta nu a putut avea loc din punct de vedere politic decât în urma Războiului Crimeei şi a tratatului de pace de la Paris, care i-a pus capăt. Interesant este faptul că, în acest război, Franţa şi Anglia, deci principalele puteri europene, au participat la luptă de partea Turciei împotriva Rusiei, deci de partea imperiului musuman, „omul bolnav al Europei” împotriva Rusiei, un imperiu creştin european sau cel puţin europenizat cultural parţial. Deci, procesul de europenizare a avut loc într-o formă specifică. Scoase de sub protectoratul rusesc, trecute sub protectoratul celor şapte puteri ale Europei, dar rămase vasale Turciei, Principatele Dunărene au intrat într-o fază istorică nouă. Ele au fost adoptate de puterile europene şi recunoscute de liderii şi reprezentanţii acestora ca fiind o parte integrantă din Europa. Unirea Principatelor nu s-a făcut numai din interior, la ideea şi sub influenţa unui lider local luptător,  sau a unui politician local, precum Giuseppe Garibaldi pe de o parte şi Camilio Cavour pe de alta în Italia. Nu a fost o unire impusă cu forţa armelor din interior, în jurul unuia dintre cele două principate. Unirea Principatelor Dunărene şi crearea României ca stat poate fi comparată cu crearea Elevţiei ca stat, la decizia puterilor europene. Desigur, aspectul interior nu poate fi trecut cu vederea, dar aspectul european diplomatic, incluzând şi acceptarea viitorului stat – chiar şi autonom, fără o independenţă recunoscută – în cadrul Europei este un element de o importanţă deosebită. Putem afirma că acesta este elementul primordial. Puterile Europei au vrut să vadă care este voinţa reprezentanţilor Principatelor, dar hotărârea definitivă a fost luată de Convenţia de la Paris, deci de către reprezentanţii diplomatico-politici ai Puterilor Europene. Desigur, „pe teren” au avut loc modificări ale deciziilor Convenţiei de la Paris (1858), precum alegerea unui domnitor liberal local (care a şi introdus un
regim bonapartist) şi nu a unui prinţ străin dintr-o dinastie europeană (ceea ce s-a întâmplat abia după şapte ani, după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza), acest domnitor local fiind ales în ambele principate, realizând astfel o uniune personală. Dar baza pe care a fost ales a fost decizia Convenţiei de la Paris şi acceptarea Principatelor Dunărene în Europa, de către puterile europene, iar modul de organizare iniţială a fost cel decis de Convenţia de la Paris.

EVOLUŢIA  FENOMENULUI


Data de 24 ianuarie 1859 a fost acceptată ca zi a Unirii Principatelor, fiind data alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti după ce fusese ales în prealabil ca domnitor al Moldovei cu câteva săptămâni mai înainte, la 5 ianuarie.  Dar este o dată acceptată politic şi ulterior istoric, în mod convenţional. A fost data unirii politice parţiale – şi nu a unirii administrative, care a avut loc în anul 1862. Până la unirea administrativă este vorba despre „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau Principatele Dunărene Unite: denumirea oficială „România” apare numai în urma unirii administrative. De fapt, Unirea Principatelor şi acceptarea noului stat în angrenajul european este un fenomen treptat, care a culminat cu recunoaşterea necesităţii unirii celor două principate de către Puterile Europei atât pentru rezolvarea unor probleme interne ale principatelor, cât şi pentru realizarea intereselor generale-europene. Un stat tampon între Rusia, Austria şi Turcia, precum şi un stat de orientare şi de tendinţă europeană la gurile Dunării şi la Porţile Europei era un deziderat general-european. De aceea, Puterile Europei au hotărât în acest sens. Însemna oare acceptarea viitorului stat (sau cel puţin principat unit) în cadrul şi concertul general-european, bineînţeles în funcţie de condiţiile politice şi de modul de gândire  din deceniul al şaselea al secolului al 19-lea? Credem că răspunsul la această întrebare este pozitiv. Poate că din acest motiv, data de 24 ianuarie trebuie văzută nu numai ca cea a întemeierii statului naţional român modern, ci şi ca data intrării României în Europa. Chiar dacă Europa de atunci era diferită de Europa de astăzi din punct de vedere politic şi psiho-mental; chiar dacă România de atunci era complet diferită de România contemporană din aceleaşi puncte de vedere (ca şi din cele social şi cultural), introducerea şi acceptarea ei în Europa – în urma unei sinteze propusă din exterior, însoţită de despărţirea de protectoratul rusesc şi
parţial de influenţa posibilă a lumii islamice – reprezintă un aspect istoric important. Aspect care a dus ulterior spre evolutia europeană a României.

Ecouri

  • Andrea Ghita: (8-2-2011 la 16:04)

    Un articol bien venit. Cand s-a oficializat termenul de Romania si romani? Care era sorgintea si justificarea acestei optiuni?

  • Lucian Herscovici: (8-2-2011 la 17:22)

    Andrea, mulţumesc pentru mesaj. Termenul de „România” este bazat pe denumirea Valahiei (Ţara Româneasca), ai cărei locuitori (respectiv ţăranii legaţi de pământ) erau numiţi „rumâni”, probabil încă în secolul al 16-lea, în perioada „Legământului lui Mihai” (Viteazul). Denumirea „Ţara Românească” este cunoscută din evul mediu. Denumirea „România” a fost adoptată în anul 1862, odată cu unirea administrativă a celor două principate dunărene (până atunci, denumirea era „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau „Principatele Dunărene”). De fapt, Valahia (termen folosit în afară) continua să fie numită „România” în loc de „Ţara Românească” de către locuitorii ei. Termenul a fost preluat considerându-se că ar indica legătura cu Roma. De fapt, prima dată când acest termen – scris cu litera „o” – a fost folosit într-o lucrare de prestigiu scrisă în altă limbă decât româna a fost prin anul 1845 în titlul cărţii „La Romanie” de J. Vaillant; anterior, termenul folosit era „Rumânia” şi „rumâni”. In mod paralel, in ziare apărute la Bucureşti în anii 50 ai secolului al 19-lea (înainte de Unirea Principatelor) apare termenul „România” şi termenul „român”, desemnând însă numai Valahia şi pe locuitorii ei, dar paralel cu termenul „rumân”, care a generat şi apariţia termenului francez „roumain”.

  • Petru Clej: (9-2-2011 la 00:47)

    Ar merita să scrii un articol, Lucian, în vederea dezignorantizării maselor.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Plasticieni evrei, în volumul ”Artişti plastici la Oradea 1850-1950”

Recent am apărut volumul Artişti plastici la Oradea 1850-1950 semnat de dr. Maria Zintz şi publicat la editura Muzeului Ţării...

Închide
3.231.146.172