Dacă, prin absurd, un extraterestru ar dori să afle ce se întâmplă pe planeta Pământ şi (tot prin absurd) ar avea la dispoziţie ca unic mijloc de informare canalele TV româneşti, mă tem că, oricâte bune intenţii ar avea, extraterestrul nostru n-ar înţelege mare lucru. România pare, la televizor cel puţin, o insulă cu locuitori autişti, dacă nu cumva o planetă în sine. Ştirile internaţionale sunt izolate undeva la finalul jurnalelor iar când un eveniment precum mişcările de stradă din Egipt sau Libia au o amploare ce nu poate fi ignorată nici măcar în ţara aceasta suficientă sieşi, abordările nu depăşesc nivelul Poianei lui Iocan. Nimic despre context, nimic despre implicaţii. Din când în când intervin în direct corespondenţii de la faţa locului. Cei mai mulţi dintre ei îşi povestesc propriile păţanii, ne dau detalii despre hotelurile prin care dorm, despre oamenii cu care vorbesc pe stradă şi care, aproape fără excepţie, sunt prezentaţi ca fiind… vocea poporului.
Îmi amintesc acum un moment în care unii dintre cunoscuţii mei mă întrebau dacă nu cumva am păţit ceva în India. Auziseră la ştiri că un elefant furios ucisese câţiva oameni. Am încercat să le explic că într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, cu o suprafaţă cât a unui continent, cu o populaţie majoritar rurală care foloseşte elefanţii în mod frecvent, aceasta nici măcar nu e o ştire. Evident, informaţia de senzaţie nu menţionase locul în care se petrecuse incredibilul eveniment. A spune că un elefant furios a ucis câţiva indieni e ca şi cum ai spune că în fiecare zi pe planetă moare cel puţin un individ. Despre atacurile teroriste şi răpirile ordonate şi executate de Partidul Maoist de factură comunistă, evident nimeni nu spune nimic. Ce reprezintă, în definitiv, un partid extremist care profită de sărăcia din India pentru a câştiga voturi în comparaţie cu groaznica imagine a unui elefant ucigând câţiva săteni?!
Televiziunile româneşti, însă, sunt doar parte a unui peisaj mai amplu, căci autismul pare a fi un nou sport naţional. Când ne uităm peste graniţă, o facem ori pentru a-i înjura copios pe românii de acolo, ori pentru a constata că Europa ne discriminează constant. De cele mai multe ori, chiar şi uitatul peste graniţă are limitele lui: ne mai comparăm cu bulgarii în nu ştiu ce top în care ne împărţim frăţeşte ultimele locuri (ce ne mai plac clasamentele şi topurile!), mai aruncăm o privire pe la vecinii maghiari şi cam atât. Până şi brandurile turistice sunt construite în aşa fel încât, dacă au vreun sens, sensul acela să fie atât de specific încât e clar pentru toată lumea că a fost construit doar pentru noi, pentru români. Stăm de o bună bucată de timp în faţa oglinzii, coafându-ne, dar nu pentru a ieşi pe marele bulevard, ci doar de dragul de a ne admira în ciobul de oglindă atârnat de grindă. Obsesia lucrurilor minore, a şuetelor televizate, a marilor bombe mediatice venite pe surse şi dezamorsate aproape instantaneu de alte bombe, toate acestea definesc peisajul public românesc astăzi. În spatele oricăror gesturi politice benigne, televiziunile noastre clarvăzătoare intuiesc conspiraţii.
Mai deunăzi, una dintre televiziunile de ştiri constata că recentele evenimente din România au caracter diversionist. Teoria era că de fiecare dată când presa ajunge la un filon deranjant pentru putere, apare imediat un eveniment de o asemenea magnitudine încât vechiul subiect să fie uitat, îngropat. Verosimilă, această teorie are un viciu major de logică. Păi dacă eşti conştient că evenimentul apărut e o perdea de fum menită a masca eu ştiu ce anchetă spectaculoasă, dacă ştii asta, ce te împiedică atunci să nu vorbeşti despre noua perdea de fum şi să rămâi la vechiul subiect, scotocind pe mai departe ?! Orice diversiune funcţionează atâta vreme cât nu eşti conştient de producerea ei. Dacă ştii, dacă, mai mult, diversiunea are caracter repetabil, ce te împiedică să îi pui punct?
Dacă este un lucru ce l-ar face pe ipoteticul extraterestru să admire ceva la peisajul mediatic românesc, atunci acela e neobosita capacitate a unor jurnalişti de a face conexiuni între orice. Mai nou, orice sinucigaş român devine protestatar împotriva Guvernului, cazurilor particulare li se dă o relevanţă generală, zdrobitoare. Senzaţia e că dacă mâine un porumbel moare în faţa Palatului Parlamentului, în minutele imediat următoare vom avea conferinţe de presă ale opoziţiei şi puterii, acuzându-se reciproc, marşuri ale columbofililor de serviciu şi energice dezbateri televizate la ore de vârf. Şi, în timpul acesta, evident, lumea se mişcă într-o direcţie sau alta, se reconfigurează poli de putere, dispar sisteme politice şi sunt înlocuite de altele… Într-o bună zi, ne vom trezi şi vom constata că, în vreme ce noi exersam mersul cu paşi de paradă în faţa oglinzii, în jurul nostru peisajul s-a schimbat atât de tare încât abia dacă îl mai putem recunoaşte.
Într-o lume atât de profund interconectată încă mai avem naivitatea de a crede că ceea ce ni se întâmplă nouă e exclusiv o problemă românească. Se prelungeşte în secolul XXI mentalitatea rurală a ţăranului pentru care nimic din ceea ce există dincolo de hotarele ogorului său nu e cu adevărat important. Am învestit acest provincialism cu un soi de valenţe aproape metafizice şi acum nimic nu ni se pare mai firesc decât să închidem uşa casei, să tragem obloanele şi să dereticăm prin propria bucătărie. Dacă, însă, cu ceva mai bine de un secol în urmă, era posibil să înţelegem ce se petrece cu noi doar tratându-ne bolile individual, în acest secol o asemenea practică nu are nici cea mai mică şansă de reuşită. Nu am înţeles nici astăzi care e sensul profund al aderării la Uniunea Europeană; nu putem accepta uşor că ceea ce se întâmplă peste gard e de cele mai multe ori mai important decât ceea ce se petrece în propria noastră bătătură.
No man is an island, spune poetul… No country is an island, aceasta ar fi tălmăcirea modernă a celebrului citat de secol XVII. Când masa critică a unei naţiuni e una de telespectatori în stare vegetativă, de miopi ce refuză să-şi poarte ochelarii prescrişi, atunci progresul e doar un cuvânt de dicţionar iar reformele monedă calpă.
Prin 2008 Criza era prezenta de cel putin cinci ori pe zi la Televiziunea Suedeza. Ti se facea parul maciuca vazand cum marile simboluri ale industriei suedeze, Volvo si Saab erau cu un picior in groapa dar si de lista firmelor mici intrate in faliment. Eram pusi in fata unei amenintari fara precedent ne faceam tot felul de planuri de cum vom rezista ca someri.
La cateva ore de mers cu avionul, la Pitesti, pe unde am fost in trecere exact in aceeasi perioada, mi s-a ras in nas de catre orisicine. Acolo se CONSUMA, se vorbea de preturi fanteziste de 80000 euro pentru o garsoniera, taticii si mamicii faceau rate pentru banchetul privat de majorat al fetitei (cateva zeci de invitati) si multe altele. ,,Criza asta e fabricata”, mi s-a servit. ,,Tataitul si Mamaita” nu pierdeau nicio seara fara sa pandeasca, excitati la culme, Fantana Cantatoare din acelea din care ,,mai exista DECAT una la Las Vegas”. Tot in centrul urbei te mai puteai minuna si de Oul de Pasti in ,,marimea lui naturala” a unui om bine facut.
Restul e… Istoria Romaniei, nu?
Când apar corecturile…sa ne informati.
D.Samarescu
Excelent editorial. Din „perspectiva indiana” Ovidiu Ivancu vede mult mai patrunzator realitatea romaneasca, decat din cea „indigena”. Si daca in finalul articolului tot veni vorba de insule, imi permit sa citez doua versuri din Tudor Arghezi. „Un ostrov fara luntre fiecare/Ostroave-n balti, in departare…” Or fi ele relevante si in contextul acestui editorial?
Ovidiu Ivancu executa radiografii (autopsii?) digitale aducandu-ne in fata imagini precise si limpezi facand orice comentarii inutile. Oare exista cineva „acolo” care sa le citeasca si sa prescrie tratament?
Recent intors din Romania am proaspata in memorie o emisiune de stiri de la ora 17. Ce ar fi vazut extraterestrul respectiv in emisiunea aceea?
Doi barbati arestati pentru uciderea si ciopartirea unui al treilea (partial aruncat la groapa de gunoi a orasului, partial dat spre a fi mancat pitbull-ului unuia dintre criminali).
Alti doi parbati arestati pentru proxenetism cu trei fete de 15-16 ani, obligate sa „lucreze” pentru ei.
Un proaspat eliberat din inchisoare, cu doua crime la activ, despre care toata lumea credea ca isi va ucide sotia cand va fi eliberat, isi stranguleaza si omoara sotia, intr-adevar. Televiziunea il filmeaza dandu-se cu capul de tetiera soferului, in masina politiei.
Ma intreb si eu, asemenea lui Ovidiu: cineva care doreste sa aiba de-a face cu Romania se va baza pe brandurile de tara concepute in laboratoarele intelectOale ale doamnei Udrea sau isi va face un minim de documentare pe cont propriu?
Bine spuse: „abordările nu depăşesc nivelul Poianei lui Iocan. Nimic despre context, nimic despre implicaţii.”
Din nefericire cele doua „mari” televiziuni -judecand dupa audiente- ProTV si Antena 1 sunt aculturale. ProTv este preocupata, intr-un serial ce nu se mai termina, de dramele unor ipotetici tigani de etnie roma cu lanturi de aur groase la gat, iar la stiri de crime, omoruri,jafuri si banii ce vin din audienta blamabila ce le-o aduce astfel pegra societatii. Antena 1 este o varza la fel de aculturala si ea aflata sub scuza ca „asta cere audienta, daca nu va convine, puteti apasa alt buton de pe telecomanda”.
Cum spuneati, alta planeta. Planeta audientelor.
Da, e foarte ciudat, dar mi se pare ca in Romania au ramas urmele vechiului regim socialist, pentruca insista sa fie o tara isolata, care ignoreaza ce se intampla in lumea
Nu e nici o mirare că majoritatea românilor pierd timpul uitându-se la emisiuni TV lipsite de valoare.
Este efectul învăţământului românesc în continuă „reformare”, care în loc să ofere educaţie şi cultură, oferă diplome contra cost.
Numărul televiziunilor „inculte” este direct proporţional cu numărul inculţilor bogaţi, cu diplome cumpărate.
Foarte adevărat, dar nu ştiu la ce concluzie o să ajungem. E proastă democraţia? Democraţia promovează ideile majorităţii, iar majoritatea este mediocră prin definiţie. Majoritatea l-a condamnat la moarte pe Socrate şi l-a adus la putere pe Hitler. Majoritatea iubeşte sexul, violenţa, berea, scandalul, televiziunile care îi servesc toate acestea în fotoliu, la masă, în pat. Cum scăpăm de toate acestea? Constituind o republică a filosofilor şi a poeţilor, cum propunea Platon? Să fim serioşi, îi şi văd pe filosofii cârmuitori ai cetăţii, luându-şi pauze lungi şi dese ca să fugă la curve, la chefuri cu manele, cu alcool, cu filme deocheate. Desigur, ei nu ar fi de acord cu acestea, dar le-ar încerca, numai aşa, pentru divertisment. Poate greşesc. Sau nu?
Asta ați înțeles dumneavoastră din articol, domnule Mircioane? Vă dau un indiciu, comparați TVR cu BBC sau Evenimentul Zilei cu Times și pe urmă mai vorbim.
Am încercat să găsesc această știre pe principalele situri de specialitate românești http://www.acum.tv/articol/27801. Mi-a fost imposibil. Cred că orice comentariu e de prisos.
Nu am înţeles numai asta, dar am încercat să introduc un punct de vedere care să stimulze polemica. Pe de altă parte, să ştiţi că la TVR încă e bine. În schimb canalele de televiziune care au cea mai mare audienţă: Pro TV, Antena, caută ştirile cu violuri, divorţuri şi cu… femeia cu barbă care înghite sârmă ghimpată. Dar, ele aplică principiile lansate de celebrul Pulitzer, pe care îl citez acum din memoria mea aproximativă şi care spunea că un ziar trebuie să caute ştirea cu impactul emoţional cel mai mare, din spaţiul geografic cel mai apropiat de cititor. E scandalos, dar… funcţionează.
N-ați înțeles nimic, dar acest fapt e o consecință a provincialismului deprimant de care dau dovadă foarte mulți români, iar jurnaliștii români, ca și politicienii de altfel, sunt printre cei mai slabi în comparație cu confrații lor europeni. Și nu-l mai citați pe Pulitzer în afara contextului, nu impresionați pe nimeni. Revista ACUM nu se încadrează în standardele pe care vi le imaginați dumneavoastră.