caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Străbunica Rifka, evreica maramureşeană

de (20-3-2011)
1 ecou

Preambul:  Tatii îi plăcea să meargă în urma mamei, s-o privească şi să remarce „Ce picioare frumoase ai!”. Iar mama întorcea capul surâzând şi spunea întotdeauna acelaşi lucru ”Le-am moştenit de la bunica. Ea umbla îmbrăcată ca ţărancele din Maramureş: cu fustă creaţă de stofă vişinie, cămaşa de culoare albastru închis încheiată cu nasturi în faţă, şorţ de mătase albastră şi pantofi negri, cu tocuri de înălţime medie. Când păşea fusta i se ridica şi îi ieşeau la iveală picioarele cu forme frumoase.”

Bunica mamei împreună cu fiica ei, Eva (mama mamei mele adică bunica mea),  cu celelalte fiice, fii, nepoţi şi nepoate – în total peste 50 de suflete – au pierit la Auschwitz, în vara anului 1944. Peste şase decenii avea să prindă viaţă în cartea mamei mele, devenind un personaj autentic şi pitoresc, pe care vă invit să-l cunoaşteţi.

 

Coperta cărţii mamei

Bunica din partea mamei vorbea mai ales idiş, dar ştia şi româneşte. S-a născut şi a crescut în Maramureş, la Strâmtura, unde s-a măritat şi a născut nouă copii. Adesea ne povestea nouă, nepoatelor şi nepoţilor, despre familia din care provenea. Părinţii şi fraţii ei erau ţărani plugari, aveau căruţă cu boi, multe oi şi ograda plină de orătănii. Mai ţineau şi o măcelărie cuşer. Bunica mea, Rifka Stern, s-a măritat cu Moşe Fischer, bunicul meu. Familia a sporit, erau tot mai multe guri de hrănit, aşa că au părăsit plaiurile maramureşene în căutare de lucru. S-au angajat muncitori forestieri şi se mutau din loc în loc, stabilindu-se până la urmă în Secuime. Majoritatea fiilor şi fiicelor lor, lucrau la Hodoşa, Gheorgheni, Gălăuţaş şi Topliţa, la fabricile de cherestea care aveau nevoie de mână de lucru.

Bunica n-a vrut să locuiască la niciunul dintre copii şi trăia într-o căsuţă văruită în alb, în curtea familiei Lax, nu departe de noi. Avea o singură odaie, cu pământ bătătorit pe jos, şi o cămară de alimente. Familia Lax avea câteva atelaje mari şi se ocupa cu cărăuşia în diferitele zone din ţară. Toţi angajaţii lor, de la hamali şi până la contabil, erau evrei. Capul familiei şi fiii săi munceau din zori şi până în seară, încărcând şi descărcând lăzile pline de marfă. Pe bunica n-o deranja gălăgia şi îi plăcea să intre în vorbă cu cărăuşii, pentru a afla veştile cele mai noi şi a le transmite mesaje rudelor din Maramureş. Cred că aşa afla şi despre rarele vizite ale bunicului, la Gheorgheni. Bunicii mei trăiau separat, de multă vreme, nu ştiu din ce pricină. Nu ştiam unde locuia bunicul, dar trecea prin Gheorgheni de vreo 3 – 4 ori pe an. Sosea cu căruţa împreună cu mai mulţi coreligionari, nişte bărbaţi vârstnici, care purtau bărbi albe, cântau cântece idiş şi le povesteau copiilor basme minunate, pe care le ascultam fermecaţi. Nu stăteau mult în oraş, fiindcă se grăbeau în vreun sat din apropiere, unde erau invitaţi să se roage de Şabat sau de sărbători. Aflând de apropiata sosire a bunicului, bunica deretica şi făcea ordine în casă, gătea mâncarea lui preferată, se îmbrăca frumos şi-l aştepta să treacă pe la ea şi să-i aducă veşti despre copii şi despre rudele din depărtare. Uneori se duceau împreună în vizită pe la fiii şi fiicele din Gheorgheni. La noi bunicul venea, de obicei, singur. Mă bucuram foarte mult de sosirea lui şi-l rugam să mă ia cu el în lume, cu căruţa, dar el nu se lăsa înduplecat. În schimb, îmi povestea despre locurile pe unde a umblat, despre oamenii miloşi  şi mărinimoşi cu cei sărmani şi nevoiaşi care se luptă cu greutăţile vieţii. Bunicul era de părere că săracii trebuie să se bizuiască, mai ales, pe ajutorul Atoputernicului.

Pe atunci bunica avea în jur de 63 de ani, cel puţin aşa le spunea celor care o întrebau câţi ani are. Avea tensiune mare şi suferea de dureri cumplite de cap. Adesea mergeam la gârlă cu verişoarele mele să adunăm lipitoare, pe care  mama le aşeza pe spinarea bunicii ca să-i sugă sângele de prisos. După ce se umflau de sânge, lipitoarele se desprindeau singure. Nu era un tratament prea plăcut, dar îi făcea bine bunicii.Bunica îşi trata şi nepoţii cu metode tradiţionale. Dacă afla că unul din noi nu se simţea bine, ne punea să-i arătăm limba. Dacă bănuia că ne-am stricat stomacul, ne fierbea tot felul de ceaiuri de plante culese din locuri ştiute numai de ea; era foarte superstiţioasă. Nepoţeilor nou născuţi le lega câte o panglicuţă roşie la încheietura mâinii stângi, ca să-i ferească de deochi. Dacă cineva îi lăuda nepoţeii, scuipa de trei ori şi spunea „kaine hară” (să nu-i fie de deochi).

Mama alături de părinţii ei Eva şi Froim, Gheorgheni, 1934

Dacă bănuia că micuţii fuseseră, totuşi,  deocheaţi, stingea cărbuni. În mâna stângă ţinea o cană cu apă rece, deschidea uşa sobei şi scotea tăciuni pe care-i stingea în apă, numărând în idiş de la zece până la unu. Nepotul deocheat trebuia să bea câteva înghiţituri din apa respectivă cu care bunica îi ungea şi fruntea. Dacă nu ardea focul în sobă, în loc de cărbuni, folosea firimituri de pâine. Pentru a-şi feri de boală nepoţii, nu le dădea voie să intre în casă sau să iasă pe geamurile joase ale casei şi nici să mănânce din pogăcelele coapte din resturile de aluat de pâine, adunate de pe fundul coveţii.

Bunica mi-a povestit că pe mine nu mă chema doar Sura ci Sura-Sema, iar pe mama Hava-Henda, cel de al doilea nume fiindu-ne dat, după ce am fost vândute şi răscumpărate. Potrivit unui obicei evreiesc, copiii foarte bolnavi trebuiau vânduţi unei cunoştinţe sau rude şi apoi răscumpăraţi sub un alt nume, pentru a păcăli moartea.

Bunica nu avea nici un venit permanent, fiind ajutată de fiii şi fiicele ei,  din puţinul pe care-l câştigau. Uneori, în preajma sărbătorilor, mai primea câte un ajutor de la comunitate. Bunica era foarte credincioasă şi cunoştea toate prescripţiile religioase. Gospodinele mai tinere o chemau, de multe ori, să le înveţe cum se procedează în timpul sărbătorii de Pesah sau înainte de nuntă. Bunica se ducea cu drag să le ajute, fie că o plăteau sau nu. Ca să mai facă un ban se angaja la pigulitul penelor de gâscă. Munca asta o făcea aşezând sacul cu pene în stânga, îşi punând pe genunchi o sită deasă în care aduna  puful, pe care apoi îl turna într-un sac curat. Puful era folosit la confecţionarea pernelor, periniţelor şi pilotelor pentru trusoul fetelor de măritat. Când avea multe pene de pigulit, bunica nu ieşea zile întregi din casă, nici măcar o supă nu-şi gătea. Noi, nepoţii, îi duceam de-ale gurii. Odaia ei era plină cu fulgi care pluteau prin aer. şi se aşterneau peste tot. Bunica ne ospăta cu nuci sau alune de pădure pe care le ţinea pe dulap. În serile lungi de iarnă, mama, surorile şi cumnatele ei mergeau în clacă, s-o ajute pe bunica la pigulitul penelor. Pe sobă fierbea o oală mare de boabe de porumb îndulcit, iar femeile lucrau de zor, povestind despre grijile de zi cu zi şi rarele lor bucurii. Câteodată mai şi cântau. Pe genele umezite de lacrimi, ale bunicii, se lipeau fulgii de puf, când răsunau cântecele Idişe mame şi Papirene kinder. Noi, cei mici, şedeam pe jos sau pe scăunele molfăind boabele de porumb fiert şi ascultând fermecaţi cântecele.  Mătuşă-mea, Sara, fiica cea mare a bunicii, se măritase la Sighetul Marmaţiei, cu un brutar pe nume Markovits. Aveau patru băieţi. Eu nu-i cunoşteam decât din povestirile bunicii, care o iubea cel mai mult pe Sara, poate pentru că era departe. Bunica nu ştia carte şi, din când în când, mă punea să scriu o carte poştală la Sighet. Acţiunea era îndelung pregătită. Cumpăra cartea poştală, aşeza pe masă tocul şi călimara cu cerneală şi scotea dintr-o cutie ultima scrisoare primită de la fiica ei mult iubită, ca să copiez exact adresa. Apoi se apuca să-mi dicteze ce să scriu. Avea foarte multe de spus şi nicicum nu pricepea că toate acestea nu încăpeau pe o carte poştală, mai cu seamă că eu abia învăţasem să scriu şi literele îmi ieşeau cam mari şi cam strâmbe. În general puneam pe hârtie numai ceea ce mi se părea cel mai important. Întotdeauna încheiam cu formula: cartea poştală a fost dictată de bunica şi scrisă de „Surica, fiica Evei”. Bunica expedia cartea poştală şi din momentul acela, începea să aştepte, cu nerăbdare, răspunsul. Dacă întârzia se îngrijora ca nu cumva să fi greşit adresa sau cei de la Sighet să nu fi păţit ceva.  Când a sosit răspunsul mult aşteptat, am înţeles că nici mătuşă-mea Sura nu ştia să scrie, şi-l rugase pe fiul ei cel mare, Mendi, care era ucenic la un negustor de textile. Îi dădea de ştire bunicii, că mulţumită Celui de Sus, familia Markovits este sănătoasă, băieţii cresc, unul dintre ei uceniceşte la o croitorie, unul este băiat de prăvălie, iar ceilalţi doi sunt elevi. La sfârşitul rândurilor stătea o formulă asemănătoare: „a dictat Sara şi a scris Mendi, fiul ei.”

(Fragment din cartea „Szurika, Éva lánya ” – de Sara Székely, Traducerea Andrea Ghiţă)

 

 

Ecouri

  • Stéph: (22-3-2011 la 03:35)

    Fragment biografic duios si evocator al unor timpuri de pace si intelegere intr-o Romanie bucolica unde ura dintre „origini” era mentinuta la un nivel derizoriu. Profilul Rifcai, bunica iubitoare si demna, asemenea multor bunici din Ardeal, ar trebui sa tina loc de model pentru generatiile actuale dezbinate de furia unui materialism devorator. Fara a cunoasdte originalul, realizez ca traducerea doamnei Ghita este remarcabila.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Prietenul meu de la gura metroului. Not Born to be Wild

[caption id="attachment_28748" align="aligncenter" width="150" caption="Cântăreti stradali la Turku, Finlanda"][/caption] Îl întâlnesc la gura metroului sau la intrarea în magazinul alimentar....

Închide
44.201.24.171