ACUM.TV

Recent am trăit o experiență de neuitat – prima mea săritură cu parașuta – “skydiving”. Vis clădit alături de prietena mea, suspendat în anticiparea momentului care să-l transforme în realitate.

Aflată în Orlando, Florida, într-o scurtă vacanță, am simțit că a sosit clipa mult dorită. De ce să aștept o altă ocazie? Știam că prietena mea va înțelege impulsul trăit, mai ales că în Toronto iarna se prelungește la nesfârșit anul acesta, vara fiind încă o imagine îndepărtată.

O scurtă căutare pe internet m-a ajutat să găsesc locul potrivit, aproape de casa de vacanță. Aterizasem în Orlando într-o zi de joi, iar dumineca, 13 martie (ce bine că nu sunt superstițioasă) aveam rezervată, la ora 11 dimineața, săritura cu parașuta în tandem. Singurele condiții impuse sunt vârsta (între 18-70 ani) și greutatea (sub 105 kg).

Nu am avut niciun fel de emoții până în dimineața cu pricina când, la ora 6 m-am trezit cu “fluturi” în stomac. Subconștientul nu dormea, anunțându-mi sosirea zilei mult visată. Am alungat orice gânduri de îngrijorare, pusesem prea mult suflet în acest plan. Renunțarea nu era o opțiune.

Ajunsă în “Skydive City”, calmul s-a așternut în sufletul meu. Era o zi superbă, vântul nici măcar nu adia, temperatura în jur de 25 de grade, albastrul cerului presărat cu zeci de “ciupercuțe” colorate în mișcări unduitoare. Parașutiști de toate vârstele aterizau pe gazonul verde, își adunau cu grijă parașutele, pe care le dădeau apoi la împachetat unor perechi de mâini pricepute.

La recepție am semnat patru pagini de declarații prin care absolveam firma “Skydive City” de orice fel de răspundere în caz de accident. Era firesc, doar venisem acolo de bunăvoie și nesilită de nimeni, în căutarea unei doze de adrenalină.

Am facut cunoștință cu instructorul, Tom – un american înalt, cu fața și mâinile arse de soare. Din prima secundă am știut amândoi că nu vom întâmpina greutăți. Naturalețea comunicării, glumele presărate ici și colo, nonșalanța m-au făcut să mă simt în siguranță, anticipând cu nerăbdare minutele care urmau.

Instructajul a fost scurt, Tom mi-a descris urcarea noastră în avion, poziția din care vom sări, m-a ajutat să îmbrac echipamentul, a mai tras de câteva ori din țigară și eram gata de îmbarcare. A apărut Billy, fotograful nostru, care urma să sară înaintea noastră, pentru a putea filma și fotografia experiența.

Avionul care urma să ne ridice la o altitudine de 4000 de metri aștepta zgomotos cei 20 de parașutiști. Am urcat scările, după care intrarea s-a făcut pe genunchi, așezându-ne disciplinați pe niște saltele subțiri, câte zece, pe două rânduri. Am decolat, lăsând în urma noastră pământul pe care ne simțeam atât de acasă.

În timpul celor 20 de minute de zbor Tom, așezat în spatele meu, a făcut ultimele ajustări la harnașamentul comun. Billy, filmând în continuare, mi-a pus ultima întrebare, înaintea saltului “În curând vom sări de la 4000 metri altitudine, te vei afla în cădere liberă timp de un minut, la o viteză de 193 km/h. Esti speriată?” Am răspuns “Nu, absolut deloc”. Billy a continuat “De fapt întrebarea îi era adresată lui Tom”! Atmosfera era degajată, “pasagerii” se încurajau unii pe alții cu glume, semne de OK. Tom a răspuns “Sunt parcă puțin speriat. Cristina, te rog să ai grijă de mine”. Cu aceste cuvinte, zâmbind, ne-am apropiat în genunchi de ușa deschisă a avionului, prin care săreau unul câte unul, parașutiștii.

Billy a “ieșit” înaintea noastră, așteptându-ne. În ușa avionului, cu vântul puternic în față, deasupra unei priveliști magnifice, am luat poziția necesară saltului în tandem. Eu prima, cu brațele încrucișate peste piept, Tom în spatele meu, o ușoară balansare în ritm de 1,2,3 și ne aruncasem în văzduh.

Săritura a demarat cu o întoarcere peste cap, pe care pe moment nici nu am sesizat-o. Totul s-a petrecut atât de repede, senzațiile tari năvăleau din multiple direcții, astfel încât această experiență a trecut neobservată. Abia după aterizare, privind filmulețul lui Billy am înțeles ce s-a petrecut acolo, la 4 km altitudine.

Tumba a fost urmată de căderea liberă, la o viteză de 193 km/h. Conștientizam îngreunarea respirației, poziția brațelor și a picioarelor care trebuia menținută, asigurând echilibrul tandemului; două suflete care depindeau unul de celălalt. Adrenalina pompa la maximum, priveam prin ochelarii speciali care mi se întipăriseră parcă pe față, nu mă săturam de priveliștea care mi se oferea. Întinderi înverzite, lacuri, case, zgârie nori în depărtare. Billy “se învârtea “ mereu în fața noastră filmând și fotografiind.

După un minut de cădere liberă, Tom m-a anunțat că în următoarele 3-4 secunde vom frâna până la „zero”. O simplă tragere a corzii ne-a propulsat din poziția orizontală într-o sublimă verticalitate, picioarele s-au balansat 180 de grade, parașuta deschizându-se instantaneu. Încă o senzație tare.

Au urmat apoi 8 minute de relaxare, sub cupola portocalie. Ne simțeam mult mai confortabil, curenții de aer ne-au permis câteva viraje spectaculoase în timpul cărora Tom mi-a prezentat de la “înălțime” împrejurimile, care se derulau sub ochii noștri ca o peliculă cinematografică. Doream să nu se mai termine. Dar, cum orice poveste are și un sfârșit, aterizarea lină ne-a adus cu picioarele pe pământ.

Billy ne aștepta cu ultima întrebare “Cum a fost?” Dintr-o singură suflare i-am răspuns “Cea mai frumoasă experiență a vieții mele!”.

Și așa va rămâne până la următoarea porție de adrenalină.

Acest articol a fost publicat duminică, 27 martie 2011 la rubrica Savoir Vivre.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.