Liantul
Am descoperit în podul casei de la ţară câteva fotografii vechi. Cât timp a trăit sora bunicului exista la ea în cameră un tablou în care amintirile fuseseră adunate prin liantul apropierilor sufleteşti. După moartea ei tabloul a dispărut. Lumea lui se cufundase în uitare după ce îl traversaseră două războaie mari, colectivizarea şi luciul de goarnă al “epocii de aur”.
Singurul copil la părinţi, fusesem fascinată să descopăr că am o familie atât de numeroasă, deşi mulţi dintre ei trecuseră la cele veşnice. Erau ai mei. Străbunicii şi o bogăţie de unchi şi de mătuşi adunând laolaltă poveşti din care scurgerea anilor sorbea câte puţin amarul lăsând la suprafaţă tonuri cu iz anecdotic , altele fiind camuflate sub pete de cerneală de teama “tovarăşilor” , în timp ce puţine se îndârjeau încă să-şi păstreze tinereţea asemenea frumoasei adormite timp de un secol. Am regăsit tabloul intact, agăţat într-un cui bătut într-un perete de lemn alături de acareturi prăfuite.
Le-am dezlipit cu greu. Lipiciul fusese pus într-un strat gros, iar fotografiile parcă prinseseră rădăcini protestând că le-am adus la Bucureşti …Încercând să retuşez digital un crâmpei de pace trimis acasă de pe front, am simţit liantul acelei clipe. Liantul clipei de omenie şi de încredere. Dăruire, speranţă şi aşteptare…
Uneori liantul se macină uşor, alteori nu…, depinde de oameni.
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.