În 6 mai a avut loc la Bucureşti premiera filmului 
„Mănuşi roşii”, în regia lui Radu Gabrea, care este la a doua ecranizare a unui roman de Eginald Schlattner, (filmul „Cocoşul decapitat” având premiera în 2007) scriitor german şi pastor luteran în satul Roşia, din judeţul Sibiu. Cartea bazată pe elemente autobiografice este ilustrarea unui paradox de drept, aplicat cu mult succes de regimurile socialiste (şi nu numai): egalitatea în faţa legii versus discriminarea minorităţilor. A fi minoritar se transformă intr-o vină , întoarsă cu multă abilitate împotriva celui în cauză, un reproş de care cei vizat n-avea cum să se apere, s-a născut cu ea. După revoluţia ungară din 1956 care a avut ecouri şi în România (în urmă cu câţiva ani, Lászlo Sólyom, preşedintele de-atunci al Ungariei, a decorat mai mulţi participanţi români , victime ale Securităţii), au fost arestaţi sute de studenţi din întreaga ţară (Cluj, Timişoara, Bucureşti), români, unguri, evrei, saşi, şvabi deopotrivă şi li s-a aplicat acelaşi tratament.Torţionarii au respectat principiul egalităţii. Dar dacă tinerii români au fost acuzaţi şi închişi (de multe ori fără nici o condamnare) ca „instigatori”, ca opozanţi ai regimului politic, minorităţile au suferit în plus din cauza orignii lor: erau şi „iredentişti” sau „revizionişti” în cazul ungurilor, sionişti” în cazul evreilor. Saşii, aşa cum se vede şi în „Mănuşi roşii”, au putut fi acuzaţi de mai multe “rele”, istoria recentă le oferea pe tavă: în afara celei generale , puteau fi „agenţi” sau „spioni” în serviciul unei puteri străine imperialiste – Germania federală şi suspectaţi şi de vina părinţilor, mulţi dintre taţii, bunicii sau unchii lor servind în timpul războiului în trupele Waffen SS. Acuzatorii lor nu şi-au pus niciodată problema că această a doua generaţie ar putea fi altfel. Ei nu numai că au fost dezamăgiţi de ideologia nazistă, dar şi-au dat seama şi de absurditatea ei, că vor altceva. Nu-l credeau pe Felix Goldschmidt, studentul sas, erou al filmului, (interpretat cu mult talent de tânărul actor Alexandru Mihăiescu)
care spune la un moment dat despre saşi că nu mai sunt germani, că cei 800 de ani de trai în România i-a înstrăinat de ei, că şi-au păstrat doar limba, nu şi concepţiile lor. Felix Goldschimidt este confuz, derutat, nu are răspunsuri, frământările îi provoacă o boală psihică , nu ştie încotro să se îndrepte, cum să scape de povara trecutului, încearcă chiar să se apropie de comunism, dar îi detestă pe ruşi, îi e frică de ei, nu înţelege de ce românii aleg ruşii. „Firesc ar fi să vă apropiaţi de germani”, încearcă el să explice torţionarilor care nu sunt interesaţi de logica sau filosofia tânărului, ci de a-i smulge mărturii (adevărate sau false) pentru a organiza cât mai bine procesele care urmează acelaşi tipic la toată lumea.
Regizorul Radu Gabrea a creat o atmosferă plină de tensiune, prin redarea etapelor prin care trece Felix, de la rezistenţă până la trădare, abilitatea şi mijloacele folosite, de Securitate, presiunile fizice şi psihice, pentru a-l determina să facă acest pas care, până la urmă se dovedeşte inutil: nu reuşeşte să-şi scape fratele, iar eliberarea lui durează câteva zile – este luat din nou şi închis într-un spital psihiatric. Este bine realizată şi acea alternanţă trecut-prezent, imagini idilice, de multe ori din natură, cu spaţii vaste, din viaţa lui Felix dinainte de război sau de arestare, şi spaţiul închis, constrângător al celulei de închisoare, de asemena element de tortură psihică.
Deşi Felix serveşte scopurilor Securităţii, Gabrea nu-l condamnă, îl priveşte detaşat, cu o oarecare înţelegere (datorată poate propriei experienţe în închisorile comuniste). Adevărul este că nimeni nu ştie ( şi acest lucru este valabil pentru toţi cei supuşi presiunilor fizice şi psihice dintr-o închisoare sau lagăr, fie Gulag, Auschwitz sau Doftana) care este limita suportabilităţii în condiţi ide limită. Unii suportă, mulţi – nu.
Felix a avut ghinion. S-a născut prea devreme, în regimul Dej; 20 de ani mai târziu, nu ajungea la închisoare, nici la spital. Ar fi fost învinuit de ceva şi obligat să emigreze, în schimbul banilor primiţi de Ceauşescu, aşa cum s-a întâmplat cu generaţia Herthei Müller O soluţie mult mai curată , fără să fie nevoie de mănuşi roşii.
Manusile rosii este un film grozav, prezentat anul trecut in iunie la TIFF, in Cluj. E realizat de un regizor grozav si jucat de actori excelenti. Pentru mine fiecare film al lui Radu Gabrea este o revelatie (in special Calatoria lui Gruber si Cocosul decapitat). Gabrea are o capacitate specifica celor mai mari regizori de a crea tragism, de a umple spectatorii de emotii si de a-i face sa reflecteze la responsabilitati. Gruber nu se exprima direct, prin vreunul din eroii sai in privinta moralitatii, dar ne face pe noi sa cintarim si sa judecam, dindu-ne experiente inedite cum am trait doar la vizionarea unui numar foarte mic de filme.
Stimata Doamna Galambos,
Ar fi interesant sa comparati actiunea filmului cu afirmatii din memoriile unor fosti arestati politici din deceniul obsedant stalinist si – in masura existentei – din deceniul imediat urmator. Arestati politici etnici minoritari erau inchisi uneori in aceeasi celula cu arestati politici „majoritari” romani neaosi, aflati in aceeasi situatie. Memorialisti fosti arestati politici din ambele grupuri povestesc faptul ca romani fosti legionari erau inchisi in aceeasi celula cu evrei fosti sionisti. Scopul era de a-i face sa se spioneze si sa se denunte unul pe celalalt, precum si a dezvolta ura unora impotriva altora si a-i „castiga” pe fostii legionari romani neaosi de partea Securitatii, incercandu-se a se regenera si a se cultiva ura lor de alta data impotriva evreilor. Dar rezultatul a fost de multe ori invers: arestatii au devenit prieteni datorita destinului comun, suferintei comune, urii comune impotriva dictaturii staliniste, dorintei de democratie si libertate de expresie. Au fost chiar cazuri in care arestati politici romani neaosi nu numai ca nu i-au spionat pe codetinutii evrei sionisti, ci dimpotriva, i-au incurajat, iar atunci cand anchetatorii au incercat sa-i determine sa vorbeasca impotriva acestora insultand evreii, acesti detinuti politici romani le-au raspuns anchetatorilor cu demnitate si respect pentru colegii lor de suferinta evrei. Suferinta minoritarilor a fost mai grea decat cea a romanilor neaosi din cauza crizei de identitate, precum si datorita faptului ca minoritarii erau suspectati permanent, fiind considerati ca nefacand parte din masa, ca fiind elemente straine, diferite, care aveau rude in strainatate, erau mai bine informati, gandeau diferit, aveau o identitate diferita. Fenomenul nu a fost unic in Romania: ele este prezent si in celelalte tari comuniste, exemplul fiind tocmai in multinationala Uniune Sovietica: cultivarea sau cel putin tolerarea antisemitismului; prezentarea germanilor, atat in generatia celor din timpul celui de al doilea razboi mondial, cat si in generatia urmatoare ca tradatori de patrie vanduti occidentului si ca urmare nazisti hitleristi fascisti; prezentarea tatarilor aflati in Europa de circa 600 de ani ca asiatici care trebuie retrimisi acasa la ei in Asia (ceea ce servea si drept justificare deportarii tatarilor din Crimeea in Asia), etc. In Romania, abia ulterior a fost descoperita metoda targului de sclavi. Minoritarii au fost vanduti in masa, iar romanii neaosi adversari ai regimului sau care aveau rude in strainatate au fost vanduti in mod individual. In privinta minoritarilor, exista si un element suplimentar: multi dintre ei aveau nu numai o anumita formatie, ci si anumite ocupatii specifice, unele – micul comert la orase; buni gospodari (ca urmare, considerati chiaburi) la sate – ii faceau inadaptabili noilor conditii socioeconomice si politice, pe langa faptul ca ideea unitatii culturale ii facea inadaptabili din punct de vedere cultural, nevrand sa renunte la propria lor limba si cultura. De aceea s-a creat o adevarata prapastie intre ei si regimul totalitar comunist, transformata cu abilitate de catre unii activisti comunisti si securisti intr-o prapastie intre minoritari si romanii neaosi. Ulterior, aceasta s-a adaugat faptului ca aparuse dorinta multor oameni de a parasi Romania comunista, aparand invidia fata de cei ce reuseau s-o paraseasca. Din pacate, cercetarea istorica si socioistorica nu s-a referit inca in mod suficient pe calea analizei comparative nici la relatiile minoritarilor intre ei, sub forma relatiilor intre grupurile etnice si religioase minoritare (din nenorocire, relatii afectate de trecutul tragic), nici la prezentarea lor in bloc vizavi de etnia romana. Majoritatea cercetarilor se refera numai la cate o singura minoritate analizata sau prezentata in mod izolat, uneori chiar apologetic de catre istorici influentati fie de nationalismul roman, fie de nationalismul unor minoritari (de fapt, daca nu incurajat, cel putin tolerat de regimul comunist tarziu cu scopul mentinerii unei comunitati din care sa fie recrutati sclavii vanduti; de asemenea pentru a se arata „libertatea de expresie a minoritarilor” in fata occidentului), existente pana astazi in anumite forme. Poate ca filmul lui Radu Gabrea (care, apropo, a realizat si un film asupra tragediei vasului „Struma”) va influenta in acest sens si cercetarea istorica…