Zero-toleranţa este o noţiune mai degrabă tehnică, deşi tehnic vorbind, este absurdă.
De ce mai degrabă tehnică, este simplu: pentru că provine din zona proiectării şi realizării de ansamble şi mecanisme, acolo unde piese diferite care trebuie să lucreze ca un tot unitar sunt produse pe maşini diferite, iar pentru a se îmbina şi funcţiona corect, maşinile sunt reglate în aşa fel încât îmbinarea să fie de calitate. Inginerii mecanici (şi nu numai ei) ştiu foarte bine la ce mă refer.
Marea majoritate a celor nefamiliarizaţi cu subiectul, sunt filosofic îndeajuns de educaţi pentru a-şi da seama că practic nu există două şuruburi identice produse de o maşină de făcut şuruburi care livrează milioane şi milioane de şuruburi. Şi, în fine, pentru ca respectivele şuruburi să fie utilizabile, marja de eroare în realizarea lor trebuie să fie de plus sau minus ceva, astfel încât ele să se potrivească bine cu piuliţele (produse la rândul lor pe altă maşină, cu propriile lor erori şi imperfecţiuni). Acel plus/minus ceva este toleranţa, calculată în aşa fel încât să mai rămână şi spaţiu între şurub şi piuliţă, în pofida inerentelor imperfecţiuni, astfel încât înşurubarea să fie posibilă.
Dacă nu v-am pierdut până acum (şi trebuie să vă felicit pentru răbdarea îngerească cu care aţi citit rândurile de mai sus) aţi parcurs practic şi explicaţia de ce zero-toleranţa este o noţiune, tehnic vorbind, absurdă.
Un alt fapt banal şi anume că nu doar nu toţi suntem la fel (prin compararea unora cu alţii), dar nici măcar nu suntem la fel cu noi înşine, mă aduce azi la acest subiect. Nu suntem „imagini”, suntem „filme”, într-o continuă devenire, uneori nu doar de la o zi la alta, dar chiar şi în intervalul unei singure ore. La limită, nu-i aşa, nu suntem aceiaşi nici de la o secundă la alta!
Cu toate acestea, aplicăm adesea, voit sau nu, standarde de zero-toleranţă în raport cu ceilalţi sau în raport cu noi înşine. Iar în aceste cazuri ori nu ajungem să funcţionăm armonios, ca un tot unitar sau ca un grup (efecte dezastruoase se întâlnesc mai ales în familii, în relaţiile dintre părinţi şi copii sau chiar între soţi) îmbinările nefiind posibile, ori, datorită “neajustabilităţii” uneia dintre „componente” sau a ambelor, coroborat cu intenţia forţată de a le îmbina, se ajunge la distrugerea uneia sau a ambelor. Evident, când ambele componente sunt în aceeaşi persoană, persoana respectivă se poate autodistruge.
Rândurile de faţă nu se doresc a fi o pledoarie pentru elasticitate cu orice preţ. Dimpotrivă, trebuie să fim cine şi ceea ce suntem, pentru că nu suntem nici militari pentru a ne supune unui set de reguli pe care l-am semnat în alb şi nici politicieni de doi bani pentru a ne ajusta principiile potrivit sondajelor de opinie.
Mă întreb şi vă întreb însă, au rost reajustările unilaterale în raport cu cei care ne-au făcut cândva un rău, nu sunt dispuşi să-şi recunoască gesturile maliţioase, să-şi ceară iertare pentru minciuni, defăimări, atacuri? Până unde ar trebui să meargă toleranţa, inclusiv cea faţă de noi înşine, faţă de propriile noastre principii? Cât de fixe pot fi aceste principii, având în vedere dinamica individuală a fiecăruia dintre noi?
Nu cunosc decât o singură soluţie, şi aceea parţială, timidă aş putea spune (deşi uneori uluitor de eficientă) pentru aceste dileme: COMUNICAREA cu ceilalţi şi respectiv cu noi înşine. Exprimarea a ceea ce simţim, ceea ce credem, ceea ce ni se pare că am înţeles din ceea ce ni se întâmplă. Iar această soluţie este posibilă numai în absenţa zero-toleranţei.
Ideea dezvoltata de Stefan Maier in editorialul sau ma framanta de o vreme inoace si pe mine, iar articolul meu „Niciodata… Intotdeauna…” facea referire la aceeasi tema. As adauga la cele scrise de Stefan ca ar trebui sa invatam sa-i ascultam pe cei din jur, pe cei fata de care suntem neincrezatori si banuitori, dar si pe ci care „ne-au gresit”. Sa le dam sansa „sa se disculpe”, „sa se explice”. Evident exista si „greseli capitale” peste care nu putem trece, la fel ca si „recidivele”.
Incerc sa le cultiv copiilor mei dorinta de a negocia cu mine situatii cat mai favorabile pentru ei. Daca nu inteleg de ce vreau ceva, in loc sa-mi intoarca spatele si sa faca, maraind (sunt adolescenti) ceea ce le spun sa faca, mai bine sa ma intrebe de ce vreau acel ceva anume.
De aceea spun ca dintre toate, COMUNICAREA este probabil cel mai bun compromis care poate conduce la o solutie. Din pacate de multe ori, celor ce ne gresesc nu le putem redeschide canalul de comunicare decat daca incearca sa-l foloseasca incepand prin a arata ca au inteles unde au gresit… insa oricum ideea este ca niciodata aceste canale nu trebuie inchise definitiv.
Presupun că cei mai mulţi dintre noi ne confruntăm cu această problemă: pe cine las să-mi calce în casa sufletului, cui îi las uşile deschise, cui îi trântesc uşa în nas? Teoretic ar trebui să fim o casă cu mai multe uşi, mereu deschise. Dar dacă facem acest experiment, observăm cum tot felul de indivizi dau buluc în casa sufletului nostru, încălţaţi în bocanci plini de noroi. Şi asta n-ar fi cea mai mare problemă, pentru că noroiul se poate curăţa, dar „ei” se instalează acolo şi îţi mănâncă viaţa, energia, timpul. Aşa că, vrând nevrând facem o selecţie. Dar, Ştefan Maier are dreptate, uşile, pe lângă proprietatea de a ne separa de restul lumii, mai au şi acea calitate extraordinară că sunt mobile, au balamale şi broască, ceea ce le transformă din planuri de separaţie, în căi de comunicare. Şi sunt de acord că, chiar dacă închidem cuiva uşa în nas, totuşi nu trebuie să o sudăm pe dinăuntru.
Să presupunem că un individ din grupul în care am intrat de bunăvoie mă agasează. Între noi se află o uşă. Mă protejez şi o închid. Constat că el loveşte cu picioarele în uşă, cu pumnii, cu toporul, chipurile că ar vrea să comunicăm, dar, prin gesturi şi formule îndelung exersate, de fapt, sudează uşa pe partea lui. Uşa este blocată. Vreau să semnalez faptul că, şi pe partea mea, uşa este închisă, dar nu este nici încuiată, nici sudată. Depinde de el ca uşa să funcţioneze ca o poartă de comunicare şi nu ca un zid.
Hai, că am făcut şi teoria uşilor. Desigur, folosind „uşa” ca o metaforă. Dar şi teoria toleranţei zero la şurub şi piuliţă, folosită de Ştefan Maier, este tot o metaforă. Cine o pricepe, foarte bine, cine nu, rămâne să se mire cum că el, un şurub atât de la fix dimensionat, nu se potriveşte cu nicio piuliţă. Acesta e cazul şurubului cu toleranţă zero, agitat şi nervos, că nimeni nu-l înţelege.
Revenind la metafora uşii, repet: pe partea mea, uşile nu sunt sudate. Oricine poate intra, dacă bate politicos şi rosteşte formula magică: Bună ziua, părerea mea este că avem ceva de discutat.
Inteleg autorul si pe Andrea cind spun ca e nevoie de negociere. E clar ca sentimentele, atitudinile si parerile noastre sunt variabile. Imi place distinctia dintre fotografii si film, asa e, suntem si noi si cei din jurul nostru schimbatori. Dar cu toleranta 0 e altceva si la fel cu suruburile. Daca suruburile care nu respecta standardele trec prin controlul de calitate masinariile se pot strica, pot provoca accidente (masinile deraia, avioanele pot cadea). Controlul de calitate stabileste standarde, filtre care admit sau resping suruburile. Si in domeniul social avem nevoie de standarde – filtre, care sunt legile si procedurile acceptate in diferitele domenii. Toleranta 0 referitor la furt ne spune ca nu putem fura nimic, nici scump, nici ieftin. La fel, nu putem lovi pe cineva – nci daca mi-e prieten(a), sot(ie), chiar daca ma enerveaza. Sau nu putem jigni pe cineva, chiar daca e de alta etnie despre care am o parere proasta. Daca nu ma ajuta propria constiinta ca sa imi controlez pornirile, toleranta 0 la discriminare ma poate obliga sa nu rostesc nimic jignitor, existind pericolul de a fi dat in judecata pentru ca nu respect legea impotriva discriminarii. Asta foarte pe scurt.