ACUM.TV

Îmi aduc aminte că, în urmă cu aproape un an, mă găseam într-o mică insulă grecească, vestită pentru bureţii ei (insula Symi). Cu totul întâmplător, în Rhodos întâlnisem un grup organizat de români, aşa că în ziua aceea eram pe insulă împreună, ei cu ghidul, eu pe cont propriu, dar momentan parte a grupului. Ghidul le-a recomandat un restaurant, românii, vreo douăzeci la număr, s-au aşezat la mese şi nu peste multă vreme au început să comenteze. Că restaurantul pe lângă care tocmai trecuseră avea preţuri mai bune decât acesta, că un alt restaurant ar fi avut servicii ceva mai de calitate, că în fine un al treilea avea porţiile de peşte mult mai consistente… Toate cele trei restaurante se aflau pe aceeaşi stradă, la câţiva zeci de metri distanţă de cel în care ne opriserăm. Îi priveam uluit. Cine îi putea obliga să se aşeze cu toţii la mesele unui restaurant care avea atâtea cusururi? De ce nu se opriseră la celelalte? Ce lege nescrisă îi forţa să-şi urmeze ghidul pe care bănuiesc că tot ei îl plătiseră? Insula era de dimensiuni liliputane, deci nu se puteau rătăci.

Acum vreo doi ani (pare-mi-se!) eram la Auschwitz, în Polonia, şi vizitam fostul lagăr nazist. La Birkenau, după câteva minute, auzindu-mă vorbind româneşte, un cetăţean simpatic de altfel întreabă dacă sunt român şi la auzul răspunsului meu afirmativ începe să sporovăiască vesel, presupunând că, doar pentru că aveam aceeaşi cetăţenie, ne puteam pierde vremea vorbind despre nimic. Omul era plictisitor iar exuberanţa cu care se manifesta la întâlnirea cu un concetăţean, de parcă am fi fost ultimii doi vorbitori de limbă română din Calea Lactee, îmi crea un disconfort vizibil. Plus că la Birkenau, dacă faci conversaţii idioate, ai senzaţia că fluieri într-o biserică sau că scuipi seminţe în faţa Mona Lisei la Luvru.

Tot anul trecut, în aeroportul Kemal  Atatürk din Istanbul am nimerit peste un grup de români bucureşteni care, deşi nu se cunoşteau dinainte, schimbau zgomotos impresii nu tocmai flatante despre turci, într-o română împănată puternic cu înjurături de Gara de Nord şi râsete de Animal Planet. După ce au pus în discuţie toate poncifele în legătură cu turcii, de la bătăile pe care li le administram periodic în Evul Mediu şi până la relaţiile comerciale ilicite de prin anii `90, concetăţenii mei au început o discuţie despre personajele feminine din imediata lor apropiere. Am mulţumit lui Dumnezeu şi câtorva sfinţi ale căror nume mi-au venit în minte la întâmplare (unii erau catolici, alţii ortodocşi) că nu trebuia să urcăm în acelaşi avion.

Oarecum la polul opus, trebuie să vă vorbesc despre o altă istorioară… Un consul onorific al României într-o ţară membră a Uniunii Europene (nu spui care, ţară importantă!), aflată la o conferinţă cu tematică românească, întâlneşte acolo un specialist francez în Cioran, vorbitor de limba română. După ce află că francezul vorbeşte română, onorabilul oficial rosteşte în neaoşa limbă a lui Napoleon: „je préfère parler en français”!? Dacă eram ceva mai sensibil la chestiunea naţională aş fi intrat în pământ de ruşine. Aşa, lipsit de simţul patriotismului, m-am amuzat urmărind expresia francezului, om politicos din fire şi cu siguranţă destul de matur pentru a trece peste incident ca şi când nu l-ar fi observat. Nu ştiu continuarea poveştii. Cum în limba lui Napoleon mă exprim destul de greu şi cum aveam senzaţia că oficialul cu pricina nu putea fi cu mult mai sclipitor în franceză decât era de obicei în română, mi-am căutat alţi parteneri de discuţie. Există oameni pentru care a vorbi o limbă sau alta echivalează cu a face declaraţii de război sau a propune armistiţii, când de fapt ea, limba, e un instrument – cultural, e drept – dar un instrument şi nu o ideologie.

Ce au în comun toate aceste întâmplări? Provincialismul actorilor fiecăreia. Inadecvarea comportamentului lor la situaţiile în care se aflau. De fapt, asta mi se pare a fi  însăşi definiţia provincialismului: datul cu bâta-n baltă. Nu puţini sunt oamenii (căci asta nu e numai meteahnă românească!) care, crescuţi poate la şcoala aşa-zisei solidarităţi (în cazul nostru, comuniste) când se întâlnesc la eu ştiu ce capăt al lumii, socotesc că e o datorie sacră, patriotică, aceea de a se ţine unul după altul, de a merge la toaletă împreună, de a mânca la acelaşi restaurant, de a urma grupul doar pentru că el, grupul, e…românesc. Pentru ei e de neconceput ca un alt român, întâlnit departe de ţară, să nu răspundă exuberanţei lor. Doar suntem o familie, nu?! Trebuie să rămânem strâns uniţi în faţa unor străini care, doar pentru că sunt străini, ne sunt categoric opozabili. Dacă le-aş spune compatrioţilor mei că, în eventualitatea în care ne întâlnim pe nu ştiu ce aeroport sau în nu ştiu ce oraş mai mult sau mai puţin capitalist aş prefera să discut cu cineva dacă într-adevăr avem ceva de comunicat şi nu doar pentru că ne auzim unul pe altul vorbind româneşte, cred că aş fi taxat destul de dur… Lipsă de patriotism, aroganţă, auto-suficienţa… Şi poate alte cuvinte ceva mai dure, pe care din motive evidente nu le pot reproduce aici. De ce trebuie ca doi conaţionali care se plictisesc reciproc şi care, în ţara lor, s-ar ignora cu graţie, să se transforme brusc într-o… comunitate, agasându-se unul pe altul inutil, asta n-o pot înţelege.! Decât o conversaţie proastă în limba ta în aşteptarea unui avion care întârzie,  eu unul prefer o tăcere sănătoasă ori un film de duzină  american văzut pe laptop, cu căştile în urechi…

Cât despre unii oficiali români, aşa cum ziceam, e amuzant să-i vezi încercând să impresioneze în momente dintre cele mai prost alese. Oricum (săracii!) nu prea au alternative. Prin însăşi natura meseriei lor, sunt invitaţi la tot felul de sindrofii şi manifestări dintre cele mai diverse. În cele mai multe cazuri, habar nu au despre ceea ce se discută la evenimentul la care tocmai au fost invitaţi. E o convenţie pe care o acceptă şi organizatorii. Problema apare când oficialităţile în cauză nu înţeleg că sunt acolo doar în urma unei invitaţii de complezenţă şi îşi iau rolul în serios. În locul unui discurs de 3-4 minute plicticos, dar măcar neutru, ei se aventurează  pe tărâmuri care le sunt şi le vor rămâne total necunoscute. De aici ridicolul în care pică fără să clipească. Noroc că în lumea în care trăim acum, ei nu mai sunt singura sursă de informare în legătură cu România. Ţara aceasta se reprezintă singură, prin infractorii sau prin minţile ei luminate. Să fim serioşi, dacă dumneavoastră vreţi să aflaţi ceva despre Italia, cred că ultimul om pe care îl veţi asculta e Berlusconi! Vestea bună e, deci, că uneori oamenii simpli tind să fie mai inteligenţi decât elita care-i reprezintă.

Ceea ce, însă, mi se pare că mai trebuie rezolvat în România e instaurarea firescului. Sunt încă destui concetăţeni pentru care a pleca din ţară echivalează cu a zbura în Cosmos iar a vorbi cu un străin înseamnă fie a vorbi cu Arhanghelul Gabriel fie cu însuşi Lucifer. Mai rău e că, în aceste cazuri, provincialismul românesc devine agresiv. Dacă aveţi curiozitatea de a răsfoi forumurile diferitelor hoteluri europene şi nu numai, veţi constata cu uşurinţă că unele dintre cele mai defavorabile comentarii aparţin conaţionalilor noştri. Ei găsesc întotdeauna un cusur hotelului, serviciilor sau mâncării iar când scriu despre asta adoptă un ton inchizitorial. Bieţii oameni, strângând bani un an întreg pentru o săptămână cine ştie pe unde, îşi iau camere la vreun hotel de 3 stele într-o capitală şi aşteaptă confortul unuia de 5. La noi în ţară nu ne mai dezamăgeşte nimic pe când afară totul e dezamăgitor tocmai pentru că aşteptările şi investiţiile noastre sunt atât de mari.

Aşa cum spuneam, nici măcar în domeniul frustrărilor naţionale nu suntem originali. Cu siguranţă genul de atitudine despre care am vorbit aici poate fi regăsit în diferite colţuri ale lumii. Planeta pe care trăim are încă graniţe şi atâta vreme cât ele vor exista, mitizările a ceea ce e dincolo, raportările nefireşti la teritoriile interzise, diabolizarea sau idealizarea străinului vor continua şi ele să existe. Ceea ce ţine însă de noi e eliberarea de complexe, atitudinea firească în faţa celor care vorbesc o altă limbă şi disponibilitatea de a înţelege diversitatea altor culturi nu în termenii inferiorităţii sau superiorităţii.

Acest articol a fost publicat duminică, 12 iunie 2011 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.