Acum câteva zile am văzut pe Facebook o glumă: cineva postase o fotografie din Belgia care ironiza imposibilitatea politicienilor după mai bine de un an de la alegeri de a forma un guvern – record mondial, în comparație cu Republica Moldova, unde Parlamentul nu a reușit să aleagă un președinte de peste doi ani.
Comparația însă, în realitate, se oprește aici. Belgia, unde partidele sunt împărțite nu doar pe criterii doctrinare, ci și etno-lingvistice (flamande și valone), nu are într-adevăr guven federal, ceea ce nu a împiedicat țara să preia președinția rotativă a Uniunii Europene pe șase luni la 1 iulie 2010.
Am călătorit recent în Belgia și nimic nu trădează o țară în criză. Orașul Bruges, de pildă, o bijuterie medievală, unde am stat trei zile, este plin de turiști. Bruxelles este nu doar capitala statului belgian, ci și cea a UE, iar cetățenii își văd în continuare de treaba lor, prea puțin preocupați de criza politică din capitala federală.
De altfel, recent, la o întâlnire a corespondenților Radio France Internationale, redacția română, de la București, colega mea de la Bruxelles, Mihaela Gherghișan, a prezentat această imagine de contrast, între impasul de pe scena politică federală și prosperitatea cetățenilor Belgiei.
Aparent, și în Republica Moldova e la fel (cu excepția prosperității). Politicienii nu reușesc să se pună de acord în privința alegerii șefului statului, existând riscul convocării unui al patrulea scrutin parlamentar în mai puțin de trei ani, în timp ce oamenii de rând își văd de treburile lor.
Numai că Moldova – cel mai sărac stat din Europa – nu-și poate permite să se lipsească de investiții străine care, în condițiile incertitudinii politice, s-au diminuat. O recunosc și politicienii în frunte cu șeful interimar al statului, Marian Lupu.
Belgia este un stat binațional, cu trei limbi oficiale – olandeza (atenție, nu flamanda) și franceza (atenție, nu valona) și germana, pe când Moldova este în teorie un stat unitar cu o singură limba de stat “moldovenească” (nu română).
Dar în timp ce în Belgia guvernele regionale (Flandra, Valonia, Bruxelles) funcționează fără prea mari probleme din cauza provizoratului la nivel federal, Republica Moldova nu controlează de peste 20 de ani partea de est a teritoriului său (regiunea separatistă nistreană). Este drept însă că în timp ce în Belgia tot mai puțini flamanzi și valoni sunt dispuși să vorbească limba celeilalte comunități, în Moldova există o limbă – rusa – care este cunoscută și chiar vorbită de marea majoritate a populației.
Chiar și în aceste condiții, deși nu a reușit să-și aleagă președintele și are o structură etnoligvistică pluralistă, Republica Moldova nu este Belgia Orientului, ci o țară la marginea Uniunii Europene, care nu se poate decide dacă e atrasă de prosperitatea Occidentului sau suferă în continuare de sindromul Stockholm față de marea putere (fostă?) colonială de la răsărit.
Cu siguranta, nu are nimic in comun Belgia si Moldova, primul fiind un stat cu vechi traditii europene, pe cind Moldova o fosta colonie a Imperiului Rus. Nu-mi amintesc nici o colonie, care dupa obtinerea independentei, ar fi devenit un stat prosper. Priviti spre unele state africane si ve-ti intelege cu cine avem mai multe in comun…
Cu siguranţă cei care nu ne cunosc istoria şi continuă cu înverşunare să inventeze o istorie care le convine ar dori să ne vadă drept o fostă colonie. (a se vedea definiţia termenului colonie).
Aceştia ignoră faptul istoric al anexării abuzive a spaţiului dintre Prut şi Nistru, şi toate urmările acestuia precum exterminarea intelectualităţii, deportările în masă, foametea care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe româneşti. Generaţia postbelică a fost crescută şi îndoctrinată prin şcoli sovietice de tip orfelinat, unde era „creat” noul „Homo Sovieticuscus” cu „creierul spălat”. Din această spălare de creiere făcea parte instigarea împotriva clasei burgheze (părinţi, bunici), împotriva creştinismului şi tuturor valorilor naţionale (limbă, istorie). Supraveţuitorii acestui regim sângeros numiţi moldoveni, nu români, au purtat mulţi ani stigmatul românofobiei, şi al inferiorităţii, în contextul în care toate sursele de venit, toate posturile de conducere erau monopolizate de beneficiarii ocupaţiei sovietice, majoritari de etnie rusă.
La ce ne putem aştepta de la aceştia?
De douăzeci de ani suntem liberi, dar cu ambiţii mari şi cu sete de putere. Şi mai ales cu frică faţă de rus (justificată de oamenii politici prin dependenţa economică ).
Pentru prima dată în douăzeci de ani s-a îndrăznit de la poziţia de vârf a ţării să se formuleze un ADEVĂR: AM FOST OCUPAŢI!
Şi cum s-au mai dat în spectacol unii, şi cum s-au grăbit să se detaşeze de ADEVĂR?!
De ce? Răspunsul e simplu:
Primo: Oricât de democraţi s-ar declara, ştim de fapt că sunt „ciori vopsite” la care dacă le ridici puţin pana dai de roşu.
Secundo: să ne întrebăm cine ar fi Cutare sau Cutărică într-o ţară reunită? Nimeni faţă de postul de conducere actual. Interesele personale primează, întrucât sistemul corupt înrădăcinat în Republica noastră „independentă” oferă nenumărate privilegii. Moldovenismul şi ignoranţa prin urmare sunt încurajate, nimeni nu înnoată împotriva curentului.
PS: coloniştii aduc cultura, ocupanţii aduc incultura.
Pe langa faptul ca „Teo” are o imagine idilica a colonialismului, as vrea sa-l intreb de ce considera ca teritoriul dintre Prut si Nistru nu a fost colonie ruseasca? Nu s-a comportat Imperiul Tarist si URSS ca o putere coloniala si nu se comporta azi Rusia ca o putere neo-coloniala?
Imperiile coloniale implicau dominaţia asupra popoarelor îndepărtate şi se bazau pe superioritatea culturala, economica si tehnologica. Apogeul acestui proces, atins în Epoca Imperialismului(secolul XIX). Rusia ţarista “a sărit” de la Epoca Feudala direct in Socialism rămânând cu mentalitatea la nivelul sec XV. Adică nu s-a bazat nici pe superioritatea economica, nici culturală cu atât mai mult nu aveau superioritate tehnologică. S-a bazat doar pe cantitatea numerica a armatei. Atât Rusia ţarista, dar mai ales URSS au exterminat poporul băştinaş, au semănat teroare, frica foamete dar mai ales minciuna (sunt mii de volume de istorie ruseasca născocită)
Şi astăzi unii ocupanţi, care au trăit aici mai mult de jumătate de secol, dar si urmaşii acestora, nu cunosc si nu vorbesc limba de stat (română nu „maldavenească”).
Dar culmea e, că tot ei striga sus si tare ca ei ne-au adus cultura pe acest meleag! Ei, care dormeau cu vaca în casa porcul dupa sobă şi găina sub pat, ei care au venit în fufoaică rusească, ciubote de chirză, si o banda rosie legata pe cap, ei ne-au adus „cultura”: adica ne-au inchis bisericile şi ne-au facut atei, ne-au adus obiceiul de a bea vodca cu “stacanul” (pahar de 250ml) până la cădere sub masa, obiceiul de a scuipa coji de floarea soarelui oriunde si oricând, inclusiv si in sălile de cinema sau in “casele de cultura”, dar si bădărănia si tupeismul cu care ne confruntam zi de zi, toate astea în limba lor se numeşte “cultura”.
Consider că ocupanţii ruşi s-au comportat cu mult sub nivelul colonialiştilor.
La ora actuală chiar dacă Rusia încearcă „să fie în rând cu lumea” tot cu mentalitatea de ocupant a rămas şi se comportă conform unui binecunoscut proverb rusesc „Sila esti, uma ne nado” (ai putere, nu-ti trebuie minte)
„Imperiile coloniale implicau dominaţia asupra popoarelor îndepărtate şi se bazau pe superioritatea culturala, economica si tehnologica.” Zău? Deci genocidurile săvârșite de colonialiștii spanioli în America de sud sau cele săvârșite de colonialiștii britanici, francezi și germani în Africa, tratamentul aborigenilor în Australia, tratamentul băștinașilor în India, comportamentul europenilor și japonezilor în China și sud estul Asiei asta reprezentau?
Ce au în comun România și Belgia? Nimic.
Ce au în comun România și Moldova? Sărăcia, corupția, complexul inferiorității față de statele bogate, etc.