Rabini ingropand victimele de la Popricani
Două nume puţin cunoscute până nu demult, dar pline de încărăctură istorică. Legate de cea mai cumplită tragedie a evreilor români –Holocaustul. Am vrut să scriu despre ele deoarece la comemorarea Pogromului de la Iaşi de la sfârşitul lunii iunie, despre care s-a amintit pe site-ul “Acum”, ele au fost citate. Dacă denumirea localităţii Săbăoani a fost cunoscută de istorici, fiind de obicei cuprinsă într-o enumerare legată de drumul Trenului Morţii Iaşi-Călăraşi, ca oprire unde s-au descărcat din vagoane aproximativ 300 de morţi, Popricani-ul a intrat recent, nici de un an, în conştiinţa oamenilor.
Este ultima groapă comună descoperită pe teritoriul românesc despre care s-a bănuit că ar exista dar nu s-a ştiut cu precizie unde este. Acum se ştie. Se afla într-o pădure, cea de lângă Popricani, nu departe de Iaşi. Tenacitatea istoricilor români de la Iaşi , a Institututului Naţional de Studiere a Holocaustului din România, „Elie Wiesel” de la Bucureşti (subliniem din nou, aparţinând guvernului român), care se bazau şi pe mărturiile unor contemporani care mai sunt în viaţă, au condus la această descoperire.
Ea te îngrozeşte poate mai mult decât altele, ţinând cont de faptul că în această zonă a Europei nu au existat camere de gazare unde erau trimişi femei cu copii mici. În schimb, în groapa de la Popricani (pe care victimele a trebuit să le sape singure) s-au găsit rămăşiţele unor mame cu bebeluşii lor – împuşcate sau poate chiar îngropate de vii. Şi martorii îşi amintesc de execuţia unora dintre ele. Au fost evrei, spun aceşti martori. Se presupune că ar fi fost aduşi de la Iaşi, arestaţi în timpul pogromului din 1941. Nici o milă, deşi s-au rugat de militarii care i-au executat. De…primiseră ordine.
Sunt resturile a 100 de oameni, da, resturile căci nu mai sunt trupuri întregi, au putrezit în pământ 70 de ani sau părţi dintre ele au fost mâncate de animale. Sunt anonimi, nimeni nu le mai poate identifica, au murit familii întregi, rudele în viaţă le-au dat dispărute, apoi au dispărut şi ele- au plecat, s-au împrăştiat în lume, au murit. Rămăşiţele lor au fost adunate în saci, în cutii , în lăzi. Au venit rabinii, cei care au înţeles că deşi contravine legii iudaice ca morţii să nu fie tulburaţi, trebuie să li se dea onoarea unui loc de veci.
Ei le-au săpat morminte şi ei le-au îngropat. Azi, cimitirul de la Iaşi s-a „îmbogăţit” cu încă nişte morminte ale unor persoane neidentificate, cu un alt monument al victimelor evrei ale celui de-al doilea război mondial. Şi poate câte alte gropi de felul ăsta ascunde pământul, câte vor ieşi la iveală, demonstrând cât de mult s-au îndepărat unii de ceea ce credem că se înţelege prin noţiunea de om, cât de subţire este învelişul care desparte omul de starea de sălbăticie, cât de uşor pot fi convinşi aceştia să-i împuşte pe semenii lor, acuzaţi de vini inexistente şi cât de mare este păcatul celor care au dat astfel de ordine…….
Consolarea, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a venit de la Săbăoani. Acolo s-a petrecut , (de fapt am mai amintit într-un comentariu legat de Iaşi) cel mai emoţionant moment din acele trei zile dedicate comemorării pogromului. La acea gară unde au fost aruncaţi morţii evrei, o gară micuţă, uitată de Dumnezeu , la câţiva kilometri de comună, au venit nişte adolescenţi, cu profesorii lor. Au vrut să marcheze momentul în felul lor.
Pe rând, au povestit ce s-a întâmplat în acele zile fioroase de la sfârşitul lui iunie 1941, ştiau ce s-a întâmplat, le-au dat profesorii cărţi, le-au explicat cum şi de ce şi le-au explicat şi de ce nu mai este voie să se întâmple astfel de lucruri, că este nedrept, că este inuman, că a aparţine de un alt popor, de a avea altă religie, nu se poate considera o vină, un păcat. Toţi copiii şi profesorii lor (nici unul nu era evreu) purtau steaua galbenă şi erau conştienţi de semnificaţia ei. O profesoară a scris o poezie emoţionantă, recitată de una din elevele ei. O alta a evocat aminitrile acelor zile aşa cum i le povestise bunicul ei – în secret, cu geamurile închise. Deoarece, deşi trecuseră atâţia ani şi se presupunea că în România ceea ce s-a întâmplat în 1941 cu evreii era de condamnat, totul era învăluit în tăcere.
La sfârşitul micii ceremonii, steaua lui David, desenată de copii pe pardoseala gării, a fost împodobită cu flori şi lumânări. Nu s-au rostit vorbe mari, nu s-au făcut retrospective istorice, nu s-au proorocit ameninţări viitoare. Dar aceşti adolescenţi nu vor uita ce s-a întâmplat în comuna lor şi vor avea capacitatea de a extrapola. Cu siguranţă ei nu vor îngroşa nici rândurile extremei drepte, nici ale antisemiţilor. Poate că nu vor face mare lucru, dar vor fi oameni. Şi poate mai târziu, vor veni în această micuţă gară cu copiii lor. Şi le vor povesti. Şi acesta este cel mai bun mijloc de a lupta împotriva uitării.
O mica observatie, doamna Galambos. Fara a reduce cu ceva valoarea descoperirii de la Popricani, a acestui asasinat odios in timpul Holocaustului din Romania, vreau sa mentionez ca localitatea era cunoscuta – este drept, putin – in legatura cu istoria evreilor din Romania inca dinainte de primul razboi mondial. In satul Epureni din comuna Popricani, judetul Iasi a existat o obste evreiasca in ultimele decenii ale secolului al 19-lea. Acolo s-a nascut scriitorul idis Isac Horowitz, ulterior emigrat in America si revenit in Romania in calitate de corespondent de presa. In Romania a fost prieten cu scriitorul Panait Istrati (m-am referit la relatia intre acesti doi mari scriitori in articolul meu „Panait Istrati si evreii”, aparut in urma cu circa o luna si jumatate in revista „Acum”). Ulterior, dupa revenirea in America, el a scris o carte in limba idis, „Zile si nopti cu Panait Istrati”. Apropo de afirmatia Dumneavoastra, doamna Eva Galambos, ca „Popricani-ul a intrat recent, nici de un an, in constiinta oamenilor”. Repet, rog sa nu fiu inteles gresit, nici sa nu fiu considerat critic al articolului, interesant, desi au mai aparut articole pe aceasta tema. Am vrut doar sa fac o mica completare, prezentand inca un aspect interesant…