Diptic de Anamaria Avram
La Bucureşti, Ziua Holocaustului din România care se comemorează începând din 2004, a fost anul acesta marcată mai altfel. La ceremoniile tradiţionale de la Memorialul Victimelor Holocaustului, când au fost depuse coroane de flori şi unde au participat ambasadori din Israel, SUA, Franţa, Germania , Rusia şi din alte ţări, au fost rostite cuvântări de aducere aminte şi de condamnare a genocidului evreilor români. Poate cel mai pertinent discurs a fost cel al vicepreşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România (FCER), care a citit pasaje din stenogramele Consiliului de Miniştri din perioada 1940-1944, citând , fără nici un comentariu (deoarece nu era nevoie) din discursurile şi deciziile lui Ion Antonescu vizând nimicirea evreilor români. Dar anterior acestor ceremonii, la Teatrul “Odeon” din Bucureşti, sub egida FCER şi a Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului din România, “Elie Wiesel”, un grup de tineri evrei a organizat un spectacol de remember al celor petrecute în urmă cu 70 de ani. Doi supravieţuitori ai deportărilor în Transnistria şi ai Pogromului de la Iaşi şi-au depănat amintirile dureroase şi cu toate că ele au mai fost spuse, cei doi au găsit valenţe noi pe care să le transmită publicului. Acesta a rezonat la cele auzite pe scenă şi mulţi spectatori şi-au evocat, la rândul lor, memoriile, au vorbit şi de persoanele curajoase, din păcate cam puţine la număr, care au sărit în ajutorul evreilor în acele vremuri când, aşa cum s-a exprimat unul dintre vorbitori, istoricul dr. Lya Benjamin, chiar şi un gest cotidian, firesc în favoarea deportaţilor din Transnistria putea atrage după sine sancţiuni grave, chiar şi execuţia. De altfel, un volum editat la editura Hasefer, “Demnitate în vremuri de restrişte”, evocă pe cei peste 60 de cetăţeni români cărora Institutul “Yad Vaşem” din Israel le-a acordat titlul de “drept între popoare”, carte la care s-a făcut referire şi cu acest prilej. S-a vorbit şi despre o altă lucrare despre suferinţele evreilor din România, a doi ziarişti francezi care au decis să o scrie când şi-au dat seama că în Franţa nu se ştie aproape nimic despre Holocaustul românesc. “Imaginea umbrii pierdute”, fragmente dintr-o piesă de teatru al tânărului ziarist Silviu Wexler a fost o încercare de a reda traumele Holocaustului resimţite la a treia generaţie. O revelaţie-actriţa Ilinca Goia. Momente muzicale, religoase şi laice evreieşti au completat programul.
În şirul momentelor comemorative amintim şi vernisajul expoziţiei “Cum a fost posibil? 70 de ani de la Pogromul din Iaşi”. Expoziţia este rezultatul activităţii de creaţie a unui grup de opt pictori, invitaţi de Institutul “Elie Wiesel”, într-o tabără de creaţie, anul acesta la Iaşi. Tinerii s-au întâlnit cu supravieţuitori ai Holocaustului şi cu istorici care le-au povestit despre această perioadă din istoria României, iar cele auzite, pentru mulţi dintre ei pentru prima dată, au servit ca inspiraţie a creaţiilor lor. Rezultatul a fost expoziţia iar tablourile expuse au demonstrat că tinerii artişti plastici au înţeles tragedia evreilor români, pe care au transformat-o în simboluri şi imagini impresionante. A fost cea de a treia ediţie a taberei de creaţie şi cea mai reuşită.
Tot Institutul “Elie Wiesel” a organizat, împreună cu Fundaţia “Friedrich Ebert” din Germania, simpozionul internaţional “Reconstrucţia memoriei publice în ţările post-comuniste”, o dezbatere în jurul distorsionării şi manipulării memoriei şi folosirea spaţiului public pentru diseminarea “memoriei rele”, cum a fost calificată de către unul dintre vorbitori.
Ideea de a comemora altfel această zi şi-a făcut loc şi în provincie. La Arad, în Sinagoga oraşului a fost prezentată creaţia panoramică a unui pictor din Ungaria. Întitulată “Holocaust”, picture are dimesiunile de 9×4,5 metri şi prezintă ororile Holocaustului prin prisma istoriei unei familii de evrei.
Expoziţia „Cum a fost posibil? 70 de ani de la Pogromul din Iaşi”, deschisă la galeria Art Yourself, prezintă lucrările realizate în cea de-a treia ediţie a taberei de pictură organizată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.
http://www.sensotv.ro/arte/Clipa-de-arta-2670/expozitia-cum-a-fost-posibil-70-de-ani-de-la-pogromul-din-iasi#/0
Și cu toate acestea, azi am primit un email negaționist de la un „profesor universitar” din România, bine cunoscut, chiar de către parchet, pentru vederile sale.
La Arad, intr-adevăr s-a comemorat altfel. În cuvântarea de deschidere am arătat că în fiecare an, conţinutul mesajului transmis de noi la aceste evenimente e functie de evolutia situatiei politice şi legislative din ţara noastră. De când guvernul României a recunoscut oficial că şi pe teritoriul ţării noastre au avut loc evenimente din „arsenalul” Holocaustului,iar faptele sunt documentate şi cunoscute (chiar dacă un Don Basilio întârziat -la care cred că se referă domnul Clej – neagă din răsputeri evidenţa) noi nu mai insistăm să rememorăm faptele în sine, nu rămânem ancoraţi în trecut şi ne concentrăm asupra problemelor prezentului şi a viitorului. Mortii noştri nu cer răzbunare, dar martiriul lor ne obligă să nu-i lăsăm pradă uitării, şi să veghem ca asemenea grozăvii să nu se mai poată repeta. Credem că cel mai bun mod de a aduce un omagiu memoriei martirilor noştri este să dovedim în continuare că suntem cetăţeni demni, loiali şi folositori ai României, fiind, în acelaşi timp, susţinători ai dreptului Israelului la o existenţă sigură, în pace cu toţi vecinii săi.
Privind problema antisemitismului, poziţia noastră este că noi nu avem a ne confrunta cu antisemiţii care se manifestă ca atare, aceasta fiind datoria fraţilor noştri creştini. Noi trebuie să combatem fenomenul în sine, iar pentru asta nu trebuie să facem nimic „contra”. Noi trebuie să acţionăm „pentru”: pentru apropierea de cei de altă religie, pentru cunoaştere reciprocă, pentru a se ajunge la aprecierea diversităţii ca factor al progresului. Constatăm cu deosebită satisfacţie că la noi, la Arad, relaţiile dintre comunitatea noastră şi celelate culte religioase au depăşit de mult stadiul pur protocolar şi au devenit relaţii de reală prietenie şi apreciere reciprocă. Nu este întâmplător faptul că la Arad am reuşit să organizăm, în premieră în România, o conferinţă a Consiliului Internaţional al Creştinilor şi Evreilor. Acesta are ca scop apropierea oamenilor de religii diferite, fără a urmări apropierea religiilor,creind un mediu propice discuţiilor deschise şi punând accentul pe valorile noastre comune, urmărind o mai bună cunoaştere a „celuilalt”, eliminând stereotipiile implementate în mentalul colectiv în secole de mistificări.
În altă ordine de idei, la asemenea comemorări noi nu omitem niciodată să omagiem pe acei neevrei, care în acele vremuri tulburi, riscându-şi propria existenţă, au căutat să-i ajute pe semenii lor aflaţi în dificultate.
Tabloul panoramic expus în sinagogă caută să ilustreze întrega istorie a poporului evreu, dar este centrat pe tema Holocaustului. Nu se opreşte însă la aceasta ci, exact în ideia pe care o propagăm şi noi, prezintă şi imaginea prezentului precum şi pe cea a viitorului. În acelaşi spirit, concertul oferit cu această ocazie de prim-cantorul Shmuel Barzilai din Viena, deşi a început cu o rugăciune pentru sufletele martirilor, a continuat, în crescendo, cu piese optimiste.
D-le Schlesinger, ati incercat vreodata sa faceti un mic sondaj, intre locuitorii din Arad, sau macar din cartierul Dvs, cam citi stiu sau recunosc ca a existat un Holocaust in Romania? Ziua Comemorarii este O ZI A TRECUTULUI, in care e necesara amintirea, iar si iar, a ororilor. Desigur, va pastoriti comunitatea asa cum credeti de cuviinta, dar eu pot sa va spun doar ca ma ciocnesc tot timpul de negationisti, reali sau virtuali, sau de asa-zise persoane de cultura, sau „intelectuali”, care habar n-au de Raportul Wiesel. Ziua Comemorarii HOLOCAUSTULUI DIN ROMANIA e alta decit in alte tari; daca nu ma insel, legata de inceputul deportarilor. Nu are nici o legatura cu politica si nu vad nici o legatura cu sustinerea sau nu a dreptului Israelului, etc… Dar este, in primul rind, o zi care cere respectul pentru alteritate. Nu o zi a razbunarii sau urii, adevarat, dar mesajul ei, daca vrea sa fie optimist, este, in primul rind, de cunoastere a trecutului. Altfel e o zi ca oricare alta.Va spun ca o persoana care nu tine la simboluri, dar mica comunitate evreiasca din Arad presupun ca are nevoie de aceste simboluri. Altfel, ramine cu complexul minoritarului, care trebuie sa multumesca majoritarului pentru „toleranta” si „ospitalitate”, cind, in fapt, toti sint cetateni romani. Si cu totii trebuie sa se confrunte cu antisemitismul, nu numai ” fratii crestini”. Aici, iar, nici o legatura cu religia, ci cu etnia/nationalitatea si cetatenia.
Stimate domnule Solomon, va multumesc pentru postarea dumneavoastra. Intotdeauna ma bucur cand se exprima opinii, chiar daca acestea aduc o nota critica la propriile-mi pozitii. Insusi modul de abordare al topicii „comemorarea Holocaustului” poate fi subiectul unui forum care poate fi util pentru toti cei doritori a se implica. In acest context, cred ca merita sa punctez cateva probleme, in ordinea in care ati formulat intrebarile si opiniile dumneavoastra:
-Nu am incercat sa fac nici un sondaj privind procentul celor care recunosc ca a existat Holocaust in Romania. In schimb, am participat la nenumarate expuneri in scoli, universitati, interventii in talk-showuri televizate in care am vorbit despre Holocaust cat si despre contributia evreimii din Arad la progresul economic, cultural, artistic, etc al orasului. In plus, impreuna cu inspectoratul scolar am organizat diverse concursuri in care elevii au prezentat desene, expuneri, scurte filme, despre modul cum vad ei Holocaustul.
-Negationistii „reali sau virtuali” de care spuneti ca va ciocniti tot timpul, nu vor fi convinsi sa-si schimbe atitudinea indiferent de cate ori la veti aminti de orori. Prin definitie, acestia nu recunosc ca acestea s-au intamplat-altfel nu ar fi negationisti.
-Ziua comemorarii Holocaustului din Romania e legata intr-adevar de inceputul deportarilor. Numai ca la Arad perioada Holocaustului a avut alte aspecte, de aici nu s-au facut deportari, iar singurele 9 persoane care au fost ucise au fost victimele barbariei trupelor maghiare szalasiste care au ocupat temporar orasul. In aceasta perioada, rabinul nostru si-a gasit adapost la episcopul ortodox al Aradului. Iata un motiv in plus ca la noi comemorarea sa fie „altfel”. Noi vorbim intotdeauna de 6 milioane de victime, fara a omite sa amintim ca in acest numar se includ si cei pieriti in Iasi, trenurile mortii, Transnistria.
-Legatura cu politica a modului de comemorare este tocmai faptul ca de cand guvernul Romaniei a recunoscut faptele, iar Holocaustul, ca materie, se preda in multe scoli din oras, si discursul nostru trebuia schimbat.
-Legatura cu sustinerea dreptului Israelului e urmatoarea: in discursul meu, referindu-ma la formele actuale de manifestare ale antisemitismului am aratat ca cel mai virulent acesta se manifesta prin atacurile mediatice privind Israelul, ajungandu-se pana la negarea dreptului sau la existenta. Ori, ca o datorie a noastra fata de memoria martirilor, trebuie sa actionam si in aceasta directie.
-Noi nu avem nici un fel de complex al minoritarului. Din contra, am fost cel care in repetate randuri-inclusiv in diverse talk-showuri- am cerut sa fie evitata folosirea termenului de „toleranta” si inlocuirea acestuia ca „buna intelegere” sau orice alta sintagma asemanatoare. In plus am aratat ca nu am de ce sa ma simt tolerat intr-o tara in pamantul careia e inmormantat si strabunicul meu, si la propasirea careia am contribuit in multe decenii de activitate productiva. De fapt, tocmai atitudinea noastra de totala dechidere fata de toti cei din jurul nostru a contribuit din plin la fatul ca aceasta „mica comunitate” are un bun renume si primeste multe semnale de apreciere.
-Afirmati ca „cu totii trebuie sa se confrunte cu antisemitismul”. Trebuie sa precizez: am sustinut ca noi trebuie sa ne confruntam cu antisemitismul ca fenomen in sine. Cu antisemitii ca persoane, sustin in continuare ca trebuie sa se confrunte fratii nostri crestini (fara ghilimele), sau, cum am spus in discursul meu, organele abilitate ale statului in cazurile care intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni.
-Daca sintagma „fratii nostri crestini” vi se pare nepotrivita, va pot spune ca o folosesc deseori, cu multa convingere. Acum cca.10 ani, niste copii au desenat, pe usa cladirii noastre, printre alte figuri geometrice, o zvastica. Luati la intrebari, s-a dovedit ca de fapt nici nu cunosteau semnificatia simbolului. Cum intamplator un ziarist a aflat despre eveniment, a aparut o scurta stire in ziar. A doua zi, un preot ortodox, pe atunci director al seminarului teologic, a venit la mine si a spus: „am venit sa-mi exprim solidaritatea fata de fratii nostri evrei”.
Stimate D-le Schlesinger,
Va multumesc pentru raspunsul punctat si cuprinzator. Sintagma „fratii nostri crestini” mi se pare nepotrivita, pentru ca manifestarile antisemite nu apar doar pe fond religios, ci si etnic -national. In principiu, Ziua Holocaustului in Romania e o comemorare a tuturor romanilor, desigur ca evreii sint mai sensibili la aceasta comemorare, dar cred ca trebuie scos in evidenta, iar si iar, trecutul si faptul ca nu e o comemorare sectoriala. Apreciez ca subliniati ca „toleranta” este un termen nepotrivit, indiferent de arborele genealogic al fiecaruia. Cu alte cuvinte, nu trebuie, iar si iar sa se dovedeasca loialitatea evreului fata de Romania. Nu e nimic de dovedit. Numai bine si sarbatori fericite ( Simchat Tora).
La Cluj ne plangem martirii la inceputul lunii iunie, cand au fost deportati la Auschwitz cei 18.000 de evrei clujeni si din imprejurimi. Este un moment de jale si reculegere. Evreii si ceilalti cetateni clujeni, oficialitatile care sunt invitate (unele vin, altele ba) se aduna la Templul Martirilor Deportati, se aprind cele 6 lumanari pentru cele 6 milioane de evrei ucisi in Holocaust, se oficiaza rugaciunea de pomenire, se rostesc discursuri (in ultima vreme mai putine si mai scurte), Corul Talmud Tora si formatia Mazel Tov prezinta un program cu melodii care evoca pogromurile si lagarele de concentrare.
Dupa opinia noastra (si asa s-a si intamplat de cateva ori) Ziua Holocaustului din Romania trebuie comemorata la initiativa autoritatilor, care depun coroane de flori la obeliscul din cimitir si organizeaza o festivitate de comemorare, la care invita membrii comunitatii si formatiile noastre artistice.
Anul acesta nu s-a organizat nimic din partea autoritatilor. De-a lungul anilor unele scoli unde se predau ore despre Holocaust (Colegiul National Racovita si Colegiul National Cosbuc din Cluj, Liceul Industrial din Gherla) au organizat momente comemorative la care au prezentat expozitii cu desenele elevilor, au jucat scenete si au invitat supravietuitori pentru a le povesti despre lagare. Eu cred ca este de datoria autoritatilor sa organizeze marcarea Zilei Memoriale a Holocaustului din Romania (o zi instituita oficial). De altfel Institutul Wiesel sau cel al Studierii Minoritatilor Nationale – care au luat fiinta prin hotarari de guvern – au un rol important in organizarea acestei comemorari. Dupa opinia mea, comunitatile evreiesti ar trebui sa ia parte ca invitate sau, eventual, ca partenere.
Exact asta voiam sa subliniez si eu. Ca ma astept ca autoritatile romane sa fie cele cu initiativa, iar si iar, tocmai asta inseamna asumarea trecutului.E o comemoraree a poporului roman.
Sigur că aşa ar trebui să fie, o comemorare a poporului român, dar, hai să fim realişti. Se fac eforturi, dar eu cred că dacă am face un mic sondaj între români, cei mai mulţi habar n-ar avea despre Transnistria (deşi s-a mai scris şi în presa română, dar mult mai puţin decât despre Auschwitz) şi oricum nu şi-ar asuma drept o comemorare a lor. De aceea,aşa cum scrie şi Ionel Schlesinger şi s-a încercat să se facă anul acesta, trebuie o altă abordare, cu alte mijloace. Am scris astă primăvară despre piesa „Shoah”, prezenată la Cluj, realizarea unei tinere regizoare românce. A fost plin de simboluri implicite şi cu puţin text explicit. A impresionat profund publicul, compus aproape în exclusiviate de tineri.E adevărat, era despre Auschwitz, nu despre Transnistria. Dar vreau să amintesc mărturiile d-nei doctor Miriam Bercovici la un recent simpozion despre Transnistria. Nu a vorbit decât trei-patru minute dar ceea ce a spus, a fost cutremurător. Nu spun eu care, firesc, sunt implicată, ci câ’iva colegi de-ai mei tineri de la masterat, români, care au asistat la acest simpozion. În acest fel ar trebui să facem „propaganda” noastră.