Rareori mă ocup de ceea ce se întâmplă în România în ansamblu, mă rezum doar la anumite aspecte, sunt alţii care ştiu mai bine decât mine să facă o analiză, o generalizare, dar sfârşitul anului, apropiata aniversare a revoluţiei (în pofida diferitelor teorii, scenarii şi ipoteze, unele probabil adevărate, pentru mine a fost o revoluţie), şi diferitele ştiri din ziare mă determină să mă gândesc la trecut, prezent şi viitor, prin prisma mea subiectivă. Am aşteptat schimbările , la fel ca alţii, anii ceauşismului au adus pentru mine ca om, numai umilinţe, un dispreţ total faţă de intelectuali, o teamă permanentă de vecin, coleg, cunoştinţă (şi nu degeaba). Nu am avut nici un moment încredere în Ceauşescu, nici măcar în 1968 când lumea a fost cuprinsă de un entuziasm general, nu l-am văzut ca erou ci ca unul care se teme ca dracu de tămâie să nu-şi piardă puterea. N-am crezut că ruşii vor veni să ne ocupe, în fond, de ce, la noi nu era primăvara de la Praga, securitatea era atotputernică, ruşii de fapt erau mulţumiţi de situaţia internă de la noi, nu aveau de ce să se teamă că vom ieşi din front. Tot aşa cum am simţit că schimbările de după 1989 nu ne vor duce imediat în paradis, că, odată cu eliminarea unor chingi care opreau libertatea de exprimare, se vor dezlănţui şi nişte forţe care până atunci s-au manifestat ascuns. Din păcate, nu am greşit. A doua sau a treia zi de la răsturnarea vechiului regim, în hala mare unde era redacţia de ştiri externe de la Agerpres şi unde eram cu toţii care lucram în aceeaşi tură, inclusiv un televizor care mergea, aud vocea unui coleg: “aţi văzut, cum există puţină libertate, cum jidanii îşi scot capul”. Colegul comenta prezenţa talentatului reporter Alexandru Stark, interzis în ultimii ani să apară pe micul ecran, din cauza soţiei care era rusoaică.”Aşa e, aşa e”, am auzit două-trei glasuri.Tensiunile din ultimele zile din cauza evenimentelor şi a drumului pe care l-am făcut de-acasă până la redacţie între împuşcături, (dar atunci simţeam că trebuie să fiu acolo, să-i pot informa pe români cu ştiri adevărate), mi-au cam slăbit nervii şi acum…aceste cuvinte pe care practic nu le-am auzit niciodată, şi-au făcut efectul. Am ieşit pe hol şi am început să plâng…Imediat, câţiva colegi au venit să mă liniştească. „Ştii că Nae e nebun, nu trebuie să ţi-o pui la inimă”, mi-au spus mai mulţi. Până la urmă a apărut şi Nae care s-a apropiat de mine şi vezi doamne, și-a cerut scuze.. „Nu te supăra dar ştii…am crezut că tu eşti boanghenă”!
Deşi n-ar fi trebuit să mă surprindă, episodul mi-a lăsat un gust amar. Au urmat câţiva ani când răbufnirile antisemite s-au înmulţit, apoi s-au mai potolit. Sigur, aş fi putut pleca…dar n-am făcut-o, din multiple motive, mai ales că nu mai eram tânără şi sincer , nici nu am vrut să renunţ la meseria mea. Deoarece, de ce să nu recunosc, din acest punct de vedere pentru mine au venit ani buni.Revoluţia mi-a deschis larg uşa pentru a-mi face profesiunea, aşa cum în cei 30 de ani dinainte nu am putut. Singurul meu regret a fost că schimbările nu m-au prins când eram mai tânără. Dar şi aşa am fost (şi sunt) mulţumită. Oricine, orice ar spune, am dobândit un mare câştig: a dispărut frica, puteai vorbi orice. Nu mai trebuia să te uiţi după umeri să vezi cine este în spatele tău, cine trage cu urechea. Deşi în primii ani de după revoluţie am auzit colegi spunând, ai grijă ce vorbeşti, se duce şi te toarnă. Cine şi unde, am întrebat eu şi chiar nu m-a interesat…
Deoarece am privit întotdeauna lucrurile raţional, nu am avut prea mari decepţii când am văzut cum evoluează situaţia. Doar mi-a părut şi îmi pare rău că, după acele prime luni de entuziasm, s-a păşit cu stângul..Mineriadele m-au revoltat profund şi mi-am dat seama că ele nu pot fi şterse din memorie nici aici, nici afară. Şi când te gândeşti că s-ar fi putut face atât de multe…Am vrut să fiu un “om al cetăţii”, m-am bucurat că-mi pot exprima votul liber, am din ce alege. Mi-a trecut, la ora actuală îmi dau seama că nu mai am această opţiune. Nu mi se oferă nimic. Nu au apărut şi nici nu întrevăd să apară acele personaje carismatice care să-mi dea încredere în viitor. Privesc cu uimire, neînţelegere şi scârbă până unde şi pe cine a cuprins caracatiţa corupţiei, mă uit la unele figuri de troglodiţi care ne reprezintă ( nu eu le-am ales), urmăresc tot circul parlamentar şi nu-mi dau seama care este diferenţa dintre putere şi opoziţie ( eu naiva, mă gândesc la ideologie, oferta politică, doctrine ha,ha, ha), văd cum valorile au fost înlocuite cu nonvalori….Cu toate acestea mai sper. Deoarece am cunoscut şi cunosc oameni adevăraţi, tineri interesaţi de cultură şi care astăzi au şi posibilităţi să plece, să studieze în străinătate (şi poate unii dintre ei se vor întoarce), mai văd copii şi adolescenţi care se duc primăvara să adune mizeriile din parcuri lăsate de părinţii lor sau să cureţe Delta Dunării, oameni care încearcă să apere patrimoniul cultural, că sunt sate pline cu case noi (e drept cu geamuri termopan şi cu brizbrizuri dar bunul gust se învaţă cu timpul), că se construieşte un metrou, o autostradă, greu şi scump, dar se face, că s-a inaugurat, după douăzeci şi ceva de ani, o minunată bibliotecă, mă plimb prin centrul vechi al Bucureştiului care încetul cu încetul devine un loc pitoresc şi plăcut, fără blocuri din sticlă, îi ascult pe prietenii care vin în vizită din străinătate şi care observă lucruri bune pe care noi nu le observăm, copleşiţi de grijile şi problemele de fiecare zi.
Anul 2012 nu pare să fie de bun augur şi cred că nu trebuie să explic de ce. O să avem multe de pătimit şi nu din vina noastră . Cu toate acestea, vreau să repet un lucru pe care l-am rostit la începutul anilor 90 când nişte nostalgici mi-au spus: “dar n-ai trăit mai bine înainte (nu am trăit), nu vezi, totul se scumpeşte, degeaba sunt magazinele pline, degeaba poţi călători dacă n-ai bani”. Şi atunci am răspuns: mai bine mor de foame dar nu mai vreau să mă întorc la trecut. Iar banii pentru toate cele le voi câştiga, Şi aşa a fost.
Mi-a parvenit un comentariu, nu pe site ci pe mail (nu stiu de ce nu a aparut si aici) in care sunt formulate diferite acuzatii la adresa mea. In general,daca nu sunt adevarate nu raspund, dar as vrea sa o lamuresc pe „ana” ca inainte de a face niste generalizari, sa se informeze. Agerpresul nu a fost Scanteia, nu a fost o sita atat de deasa la angajari, mai ales ca existau trei redactii in care trebuia sa ai cunostinte de limbi straine. Si daca in anii 50, erau foarte multi evrei, deoarece cunosteau limbi straine si aveau dosare acceptabie, nu erau legionari sau crimnali de razboi, (pe parcurs ei au disparut), de pe la sfarsitul anilor 60 cei de la cadre se duceau la facultati si cautau studenti foarte buni, asa ca asa numita compozitie sociala era departe de a fi muncitoreasca. Erau copii de intelectuali care au invatat de-acum acasa limbi si au intrat la facultate. Cine cunoaste situatia de-atunci, stie ca erau cate 10-12 candidati pe un loc la limbi straine si se intra „pe bune”. Sigur, a mai existat la inceput o pepiniera, Institutul de Diplomatie al Ministerului de Externe, unde se facea selectia pe dosare, dar erau doar cativa la Agerpres. Vreau sa spun ca printre colegii mei erau si descendenti ai unor familii de boieri, buni cunoscatori de limbi. Este adevarat, toti eram membri de partid, era o conditie obligatorie in presa, de aceea, se primeau in masa. Am facut parte parte din cele patru milioane de membri de partid din Romania…Asa ca hai sa nu facem atacuri fara sa stim despre ce este vorba, numai ca sa jignim o persoana. Singura critica pe care o admit este „le” in loc de „ii” si pentru care imi cer scuze, era o alt[aformulare in care figura cuvantul fonduri pe care l-am inlocuit cu bani si nu am mai facut acordul.Apropos de memorii, mi-au mai spus si altii sa scriu dar cred ca majoritatea dintre noi avem tot felul de memorii, amintiri si foarte multe neplacute.
Doamna Galambos,
Ati scris un articol interesant si de bun simt. Este adevarat: generalizarea culpei unei minoritati odioase a poporului evreu asupra intregului popor, cat si asasinarea lor in masa a fost o crima abominabila, de neiertat, de neconceput. Eu cred ca fiecare popor ar trebui judecat doar ca suma a evaluarii fiecarei fiinte omenesti in parte.
Acum, daca folosirea stereotipurilor este o eroare, pt ca poate arunca o vina nemeritata in spatele unui om bun, atunci ea este o eroare si folosita in sens invers. Adica, extinderea calitatilor pozitive ale unor indivizi cinstiti si muncitori, ca de exemplu dvstra, la toti membrii unei comunitati etnice. Gresesc?
De exemplu, ce parere aveti despre bancile de investitii Lehmann Bros, Goldman Sachs, Salomon Barney sau alte institutii de hotie si banditism bazate pe „advanced algebra, calculus and statistics,” dar si pe decadere morala? Ce parere aveti despre hedge funds, futures, buying stock on margin (pe datorie), derivatives si alte matrapazlacuri, artificii si incalceli ticluite viclean de mafia bancara evreiasca pt a distruge bunastarea altor neamuri si a le acapara bogatia?
Daca v-am ranit, imi cer sincer iertare. Totusi, va rog sa raspundeti cu sinceritate. Va multumesc.
Un roman
„Uimire, neînţelegere si scârbă” – asta simt şi eu faţă de actuala situaţie. Dintr-un salar de cadru didactic universitar nu pot să îmi educ propriii copii. Am patru – credeam că o să primesc bunurile tatălui meu, decedat, şi că voi avea mijloace pentru ei şi să fie cine să administreze averea. Nu am primit decât terenuri neproductive, la care plătesc impozite. Impozitele trebuiesc achitate la timp – însă că „măsurile reparatorii” întârzie de 20 de ani, nu ia nimeni în seamă. Aşa dispreţ pentru cultură nu am simţit nici pe vremea dictaturii, ca la dl Băsescu!…
„Românul Gigi” a omis un singur lucru: să adauge că jidanii conduc lumea și să încheie cu „Trăiască Legiunea și Căpitanul!” sau „Heil Hitler!” Ce primitivism…
Ideologia lui Gigi,”un roman”,face parte din gandirea multora de la care am auzit vorba urmatoare cu care ma caracterizau:”e ungur da-i de treaba”.Poate nici nu-si dadeau seama ca de fapt ei ma jignesc profund.Adica daca sunt ungur ar fi normal sa nu fiu om de treaba,e chiar o minune ca sunt asa.
Mai scrie ca „un popor ar trebui judecat…..”.Eu cred ca un popor niciodata nu trebuie judecat nicicum,nu in ansamblu!