Prea singur,
rob de Dumnezeu,
mă îndrept spre eternitatea
amintirii tale.
Care cenuşă
mai poate să-şi înveţe
flacăra naşterii?
Spre ţărmul cărui dor
vom naviga în viitor,
fără să ne cunoaştem speranţa?
Cine am fi noi,
orfani de propria viaţă,
dacă nu ar exista Dumnezeu?
Cât de departe am alerga,
legaţi de lanţurile robiei iubirii din noi,
fără să putem uita?
…pulsul sincer , adevarat , liric e palpabil in fiecare cuvant din cea ce e scris de d-ta , in randurile de mai sus …
…si mai presus de toate , o mare credinta , incandescenta , fara de sfarsit ,fara de moarte…