Recent a avut loc aniversarea eliberării lagărului de concentrare nazist Auschwitz. Data a fost adoptată ca Ziua Internațională a Holocaustului (”Shoahului”). 27 ianuarie 1945 – 27 ianuarie 2012. 67 de ani. Ocazie pentru a organiza manifestări comemorative, menite să împiedice un singur lucru: uitarea. Îmi amintesc un articol de presă, publicat de regizorul și scriitorul Otto Rappaport din Cluj în anul 1969 în ”Revista Cultului Mozaic”, singura publicație din România de atunci în care putea apărea un asemenea articol: ”A unsprezecea poruncă: să nu uiți”. Cred că memoria nu mă înșeală și nu am uitat despre tema acestui articol și despre împrejurările în care a fost scris. Era comemorarea a 25 de ani de la deportarea evreilor din Ungaria și nordul Transilvaniei la Auschwitz, în anul 1944.
Să un uiți!
Nu este o poruncă din Decalog, ci un adaos la el. Este o mențiune din Biblia Ebraică. Moșe (Moise) a cerut poporului său să-și amintească trecutul. O primă încercare de prezentare a istoriei? Nu vreau să spun acest lucru. Prefer să afirm că ar fi una dintre primele încercări de păstrare a memoriei istorice, diferită de știința istorică modernă. Dar memoria istorică a rămas. Ea trebuie să rămână. Datorită memoriei istorice învățăm, înțelegem. Viitorul nu poate exista fără trecut. Dacă istoria ca știință este – și trebuie să fie și să rămână – apanajul istoricilor profesioniști, memoria istorică este a tuturor, aparține tuturor oamenilor. În acest sens trebuie primită și acceptată memoria Holocaustului. Lagărul de la Auschwitz este și trebuie să fie muzeu al tragediei, al genocidului, al Holocaustului. Pentru ca asemenea fenomene să nu se mai repete. Deși fenomene asemănătoare au avut loc și ulterior. Un trib din Ruanda a fost exterminat de alt trib: membrii lui au fost omorâți numai pentru că proveneau din tribul respectiv. Sau, în Cambodgea. Și în alte asemenea cazuri…
Odată am conversat cu un cunoscut mai vârstnic, un ziarist israelian remarcabil. Subiectul conversației era Holocaustul. Partenerul meu de conversașie afirma că Holocaustul a avut un singur aspect, cel evreiesc, fiind culmea cea mai înaltă a antisemitismului. I-am răspuns exprimându-mi părerea mea, după care Holocaustul are două aspecte: cel evreiesc și cel universal.Ceea ce mă face să mă întreb adesea care dintre aceste două aspecte este mai puternic, precum și cel mai profund păstrat în memoria colectivă. De fapt, totdeauna întrerup acest dialog pe care îl fac cu mine însumi, spunându-mi că ambele aspecte sunt importante în egală măsură și ambele trebuie memorate. Deși uneori adaug aspectului universal un element suplimentar: ideea dezumanizării, a pierderii sentimentului uman, a rațiunii. Somnul rațiunii naște monștri, ceea ce se poate întâmpla oriunde și oricând. Odată, un istoric punea întrebarea, ce a însemnat Holocaustul pentru poporul german, pentru poporul maghiar, pentru poporul român, și așa mai departe. Nu: ce a însemnat Holocaustul pentru poporul evreu, lucru pe care l-am învățat cu toții și pe care trebuie să îl recunoască toți oamenii de bună credință. Dar oare poporul german este același după Holocaust, așa cum a fost înaintea lui? Dar oare în timpul Holocaustului? Dar oare nu cumva un fals, un simbol al minciunii și cinismului, a lăsat o pată pe însuși obrazul poporului german? Ca și pe obrazul fiecărui alt popor european implicat în crima (sau, mai curând monstruozitatea) de genocid? Mă refer la minciuna și cinismul afirmației ”Arbeit macht frei”. Afișată pe poarta principală a lagărului de la Auschwitz.
Simbolul minciunii
S-a afirmat adeseori că marea majoritate a germanilor erau complet străini de crimele și monstruozitățile liderilor naziști. Mai mult, s-a afirmat că nimeni nu credea, nu putea să creadă că se întâmplă asemenea orori. Chiar și cei care le cunoșteau, nu știau cum și dacă să le povestească altora, de teamă că nu vor fi crezuți de nimeni. În cartea ”Asasinii printre noi”, Simon Wiesenthal (”vânătorul de naziști”) povestește despre un ofițer german care probabil că nu era nazist, care trata deținuții din lagăr omenește și care a vorbit cu el într-una din zilele de la sfârșitul războiului. La afirmația lui Wiesenthal, că dacă s-ar afla în America ar spune adevărul , ar povesti ceea ce a văzut și a simțit, respectivul ofițer german îi răspunde (citez din memorie): ”Adevărul? Dar or să vă creadă? Cine poate crede că s-au petrecut asemenea orori, dacă nu le-a trăit?”. Simbolul cinic, destinat mințirii poporului și a lumii întregi, precum și a deținuților proaspăt aduși în lagăr a rămas lozinca ”Arbeit macht frei” (munca te eliberează). Simbol al minciunii, care astăzi poate reprezenta ambele aspecte ale Holocaustului, atât cel evreiesc, cât și cel universal. Deci, cine muncește va fi liber, nu va fi trimis la camera de gazare. Ca și cum libertatea s-ar fi născut în vestitul lagăr al morții, iar arestarea, deportarea, rasismul, antisemitismul, asasinarea prin gazare ar fi fost lucruri de la sine înțelese. Munca ar fi urmat să elibereze pe cei destinați acestor suferințe. Afirmație falsă, idee falsă, minciună sfruntată spusă tuturor cu dezinvoltură. Munca era destinată atât folosirii deportaților deținuți, cât și exterminării lor. Iar deportații, deținuții care erau aduși în lagăr, nu trebuiau să vadă totul de la început, nu trebuiau să știe de la început ce-i așteaptă. Ca și eventualii trecători liberi (dar oare câți erau dintre aceștia?), care treceau pe lângă poarta lagărului și nu trebuiau să știe ce este înăuntru. ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. De ce să vadă oamenii domnia rinocerilor, o lume ionesciană tragică? Mai bine să vadă altceva, deși deportații și deținuții înșiși știau ce îi așteaptă. Poate că o falsă autosugestie, pe baza unei lozinci scrisă pe poartă i-ar minți într-atât, încât bieții oameni s-ar putea să înceapă să creadă o minciună, despre care știau că este minciună, la disperare. Mai mult, ar munci cu mai mult efort, cu mai multă râvnă, cu speranța că poate-poate or să reușească să obțină eliberarea sau cel puțin să supraviețuiască, să rămână în viață. Desigur, nu totul începea cu moartea, ci se termina cu moartea, ea era sfârșitul. Inițial era munca de sclav, pe care stăpânii naziști o voiau cât mai intensă, cu cele mai multe și cele mai bune rezultate. Inițial, lagărul de la Auschwitz era un lagăr de muncă, devenit lagăr de exterminare după aceea. De la început, deportații erau despărțiți în două: cei buni de muncă și cei nevolnici. Ultimii erau trimiși direct la moarte, nici nu aveau măcar șansa de a face ceea ce afirma lozinca ”Arbeit macht frei”. Primii erau folosiți la orice muncă istovitoare, până la capăt, atunci când ei înșiși deveneau nevolnici. Atunci împărtășeau soarta celor din categoria a doua: moartea, gazarea. Munca nu-i elibera, ci îi omora. Moartea bazată pe ură, bestialitate și neomenie era răsplata muncii.
Observații post-factum
Cucerirea lagărului de la Auschwitz și eliberarea deținuților de către armata sovietică a pus capăt acestei monstruozități. Soldații înșiși s-au trezit în fața unei realități incredibile.O realitate pe care nimeni nu și-o putea imagina. Realitate întâlnită și la cucerirea altor lagăre și eliberarea altor deținuți de către trupele aliate, printre care a lagărului de la Dachau, de către armata americană. Auschwitz (Oswiecim) este în Polonia. Dachau este pe teritoriul Germaniei. Dar lagăre ale morții, ”utilate” cu camere de gazare au existat în toate țările europene ocupate de naziști. Deportările continuaseră și după bătălia de la Stalingrad. Unii istorici vorbesc despre ”războiul pe care l-a câștigat Hitler”, deportarea și asasinarea a circa șase milioane de evrei, dar și al altor oameni precum rromii, dizidenții politici, bolnavii incurabili, mulți prizonieri de război. În privința evreilor, ei erau destinați morții prin însuși faptul că se născuseră, fără nici o altă vină. Hitler, înfrânt de Puterile Aliate, a reușit totuși să distrugă fizic șase milioane de evrei. Circa jumătate din evreii Europei. Evreii din Ungaria au fost deportați târziu, atunci când era clar tuturor că înfrângerea Germaniei naziste este o simplă chestiune de timp. Genocidul se desfășura în continuare, după un plan stabilit cu exactitate dinainte. Cercetători au demonstrat că acest plan nu era original. Era o copie a planului genocidului armenilor, trasat de oamenii sultanului Abdul Hamid după înfrângerea Turciei în războiul din 1877. Plan bestial care aștepta ocazia de a fi pus în aplicare și care a fost pus în aplicare atunci când s-a ivit această ocazie, în timpul primului război mondial. Copiat de Hitler pentru lichidarea fizică a evreilor, idee visată de el în timpul scrierii halucinantei lui ”Mein Kampf” și pusă în aplicare de el pe baza aceluiași plan atunci când a apărut ocazia. Tragedia este că mulți indivizi entuziasmați de afirmațiile lui l-au urmat și au activat pentru aplicarea acestui plan ucigaș. Era în condițiile crizei economice, care au permis punerea în aplicare a unei ideologii populiste, a unei halucinații criminale. Atențiune și la situația contemporană, în care a reapărut pericolul instaurării unei dictaturi. Minciuna ”Arbeit macht frei” putea influența și asupra germanilor, înfierbântați de lozincile unui ”Fuehrer” fanatic. Ei credeau că datorită lui vor putea munci și trăi liberi, uitând că oamenii pot fi liberi numai dacă respectă viața, munca cinstită și liberă, precum și drepturile altora. Lozincă mincinoasă care se voia deviză, precum și care voia să influențeze nu numai asupra germanilor, ci și asupra întregii omeniri. Pe această cale, Germania era prezentată ca o țară ideală, în care fiecare om are un loc de muncă și muncește pentru a-și construi libertatea. Demagogie care a influențat asupra unui număr mare de oameni, până când minciuna a fost dovedită tuturor. Formă în care s-a manifestat și lozinca ”Omul și pogonul”, afirmată de liderii Gărzii de Fier în România. Pogonul de pământ urma să-l hrănească pe proprietarul lui, fiecare om urmând să devină proprietarul unui pogon de pământ. Cuvinte frumoase, dar lipsite de orice bază reală: nu erau pogoane de pământ atâtea câți oameni erau în România interbelică.
După război…
Lagărele au fost cucerite, deblocate, deținuții supraviețuitori au fost eliberați. Unii dintre ei erau într-o asemenea stare încât nu au putut supraviețui eliberării. Cei supraviețuitori s-au străduit să se reintegreze în viața socială, economică și culturală, unii în țările lor, alții emigrând. Lagărul de la Auschwitz a fost păstrat pentru a servi ca muzeu. Problema era că se afla pe teritoriul Poloniei, devenită țară comunistă. Totuși, el a devenit muzeu, iar lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe poartă, la locul ei, ca simbol al cinismului și al minciunii naziste. Deși marginalizat, muzeul întemeiat pe teritoriul lagărului a rămas chiar și în perioada politicii anti-israeliene și antisemite a guvernului comunist polonez. Polonia, care fusese centrul iudaismului european, devenise cimitirul uriaș al acestui iudaism. După prăbușirea regimului comunist, muzeul de pe teritoriul lagărului de la Auschwitz a devenit un simbol, fiind vizitat de oameni de bună credință din întreaga lume, indiferent de naționalitate, religie, origine etnică. Printre vizitatori au fost și arabi musulmani, care astfel au început să înțeleagă tragedia evreilor. Precum și mulți oameni care au început să înțeleagă în profunzime tragedia întregii omeniri, a dezumanizării.
Încercarea de a construi o mănăstire catolică carmelită pe teritoriul fostului lagăr a fost respinsă.
Treptat a apărut negaționismul, respingerea, de data aceasta din partea neonaziștilor, a istoricilor ”revizioniști”, negaționiști ai Holocaustului, precum Augustin App, Thies Christophersen, Carlo Mattogno, Joachim Bochaca Oriol, Paul Rassinier, Robert Faurisson, Arnold Butz, Siegfried Castan, David Irving și alții. Neonaziști de diferite naționalități. Disputele s-au extins, devenind înfierbântate. În România, reprezentanții negaționismului au adoptat altă formă: Germania da, este vinovată, dar nu România. Desigur, ei au uitat pogromurile, precum și deportările în Transnistria, ca și ideologia legionară sinistră…Multe țări au interzis negaționismul, deoarece el reprezintă o insultă a memoriei victimelor, precum și o tolerare a crimei, a monstruozității, a genocidului, o permisiune pentru genociduri viitoare.
Lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe loc. Dar ea a atras atenția atât negaționiștilor, cât și…negustorilor de antichități. Furată ea a fost pregătită pentru a fi vândută contra unor sume mari de bani unor colecționară de antichtăți și obiecte de valoare istorică. În cele din urmă a fost găsită în Suedia și repusă la locul ei, la intrarea în muzeul lagărului.
Astăzi
Dar astăzi? Care este situația astăzi? Uneori, amintirea Holocaustului a devenit o bagatelă. Nu neapărat negaționism, dar o prezentare semi-ironică, bazată pe neînțelegere. Precum și necunoașterea realității. O sondaj recent făcut de revista ”Der Spiegel” în Germania – sondaj ale cărei rezultate au fost transmise în întreaga lume, prin presa electronică și scrisă – a arătat că unul din cinci tineri de 18-29 de ani din Germania nu știe că Auschwitz era lagăr al morții și crede că era un lagăr de muncă. De asemenea, unul din trei tineri din Germania nu știe că Auschwitz este pe teritoriul Poloniei. Cei care cunosc realitatea sunt oamenii mai vărstnici. Dar oare poate fi explicat totul tineretului, de asemenea manieră încât să cunoască realitatea genocidului, a monstruozității, să o respecte, să o accepte ca exemplu, fără a-i face să considere că este un simplu aspect al trecutului, iar cei care pun accentul pe povestirea acestui fapt ar fi bătrâni conservatori depășiți de evenimente? Adăgăm aici ideea regretatului jurist Beniamin Mendelsohn (1900-1998), creatorul victimologiei ca știință, originar din București, stabilit ulterior la Ierusalim, care cerea introducerea conceptului juridic ”monstruozitate”, care este mai mult decât o crimă, depășind-o cu mult și care trebuie pedepsită altfel decât o simplă crimă și care trebuie prezentată publicului într-o formă specială. Eforturile Institutului Yad Vashem din Ierusalim de a prezenta Holocaustul profesorilor de istorie din diferite țări (printre care și România) sunt deosebit de importante. Ca și predarea unor lecții speciale despre Holocaust elevilor de liceu în diferite țări, din inițiativa ministerelor învățământului din aceste țări (adăugăm și aici România).
Dar nu este suficient. Unii oameni continuă să banalizeze Holocaustul, precum și lozinca ”Arbeit macht frei” în cadrul lui. Unii o fac chiar din ură. Un caz recent s-a petrecut în România. Directorul de Cabinet al Prefectului de Mureș, domnul Mircea Munteanu a transmis un mesaj care instigă la ură și lezează în mod grav comunitatea evreiască, precum și pe românii care luptă în stradă în mod legitim pentru drepturile lor. Pe contul său de Facebook, acest domn a trimis un mesaj care include expresia: ”Arbeit macht frei! Asta să înțeleagă protestatarii…” Banalizarea și bagatelizarea Holocaustului, în mod voit sau nevoit, poate fără cunoașterea realității. Anterior, domnul Mazăre, primarul orașului Constanța, precum și fiul lui, s-au costumat în…uniforme naziste, probabil în glumă. În Israel, protestatari din rândul evreilor ultrareligioși au costumat copii participanți la o demonstrație în uniforme de deportați deținuți la Auschwitz. Fie că demonstrația ar fi fost justă sau nu, această ”costumație” a trezit protestul public, în primul rând al supraviețuitorilor Holocaustului.
Atențiune, oameni buni! Atențiune, vă rog! Să înțelegem istoria suferinței, să nu râdem de noi înșine, să nu bagatelizăm Holocaustul. Să facem diferența între a munci și a construi pe de o parte – și lozica nazistă ”Arbeit macht frei” pe de altă parte.
„Dar lagăre ale morții, ”utilate” cu camere de gazare au existat în toate țările europene ocupate de naziști”.
Cred ca aceasta propozitie din cadrul acestui articol foarte documentat este gresit.Ar fi pacat ca negationisti sa se lege de acesta propozitie
ssă mulţumim Providenţei că între noi cei mulţi, există UN OM şi O GÂNDIRE ca a doctorului Lucian Herşcovici.
Ma alatur fostului meu coleg si mereu prieten dr.Lucian Zeev Herscovici, care trateaza cum nu se poate mai informat subiectul Holocaustului in Europa si imi fac o datorie din a aminti ca anul acesta, in 24 februarie, se implinesc 70 de ani de la tragedia navei STRUMA, in care, in doar cateva minute,au pierit in adancul Marii Negre 769 de evrei romani, carora nimeni din lumea aceasta nu le-a dat nicio sansa. Englezii, cu care intrasem in razboi, nu le-au permis accesul pe teritoriul Palestinei mandatata de ei, dar si din cauza arabilor care amenintau cu boicotul petrolului; Turcia, ca dorea sa-si pastreze neutralitatea, nu le-a permis debarcarea la Istanbul; Romania, in baza unui acord cu englezii pe de o parte, dar si sub presiunea germana, nu le-a permis intoarcerea in tara; iar rusii au torpilat vasul cu ocupanti romani la bord,desi era vas bulgaresc si purta pavilion panamez.
Daca Aschwitz-ul intra in responsabilitatea exclusiv a germanilor, astazi încă nu stim cine raspunde pentru vietile pierdute la bordul acestei nave de cosmar: englezii din Palestina britanica? Arabii? Turcii? Rusii? Romanii? Nemtii? Fiecare in parte sau toti la un loc? De ce nu se raspunde totusi la aceasta „simpla” intrebare?
Avem nevoie de a cunoaste trecutul nostru si sa il transmitem celor tineri pentru a impiedica uitarea peste aceasta fila tragica din viata noastra. De fapt, e o fila tragica in istoria omenirii, nu numai pentru noi, evreii.
Minte clara ,fapte relevante si argumente pertinente.Domnule Profesor incepeti cu
Porunca a 11- a Decalogului „Sa nu uiti!”.Constat de multe ori ca multi ,chiar ti-
neri,nu au curiozitatea sa stie care sunt Cele Zece Porunci.Constat ,de asemenea ,
ca exista o accentuata doza de cinism si indiferenta in societatea actuala ,inclusiv
in cea romaneasca.Procentele oferite de Dv sunt ingrijoratoare dar sa fi tanar si sa
incepi viata activa si responsabila prin indiferenta fata de semeni si cras cinism
mi se pare o tema mereu actuala chiar in contextul discutarii fenomenului Holo-
caustului .Ce scrieti mi se pare ca se incadreaza cu totul in ceea ce ar trebui sa
fie o pedagogie morala valabila pentru intreaga conditie umana .Plecand de la
catastrofa care a fost pentru poporul evreu si pentru umanitate-Shoahul.
@Violeta Ionescu
„…astazi încă nu stim cine raspunde pentru vietile pierdute la bordul acestei nave de cosmar: englezii din Palestina britanica? Arabii? Turcii? Rusii? Romanii? Nemtii? Fiecare in parte sau toti la un loc? De ce nu se raspunde totusi la aceasta ‘simpla’ intrebare?”
Raspunderea penala o au rusii (cred ca nu se contesta ca Struma era o nava civila si avea incarcatura civila), iar vina morala o impartasesc toti cei citati.
De altfel, conform Wikipediei, la inceputul anilor 1990 rusii au recunoscut ca un submarin sovietic a fost cel care a scufundat Struma si ca a fost o ‘greseala’ de-a lor.
Reflectari pe urmele articolului, intradevar, auzim de multe fate bune eroice si etice ale „omenirii”…dar ele sint de fapt cazuri ce apartin unei persoane sau unei grupari mici.
Holocaustul la nivel universal reprezinta o „culme” a bestialitatii umane si la savirsirea ei au participat, se poate spune, popoare intregi.
Multumim D-nului Dr. Lucian Zeev Herscovici pt. articol.
Rina
Care sunt în opinia persoanei care semnează „KatiRina Gonda” popoarele întregi care au participat la săvârșirea Holocaustului?
Multumiri tuturor autorilor ecourilor. La randul meu multumesc tuturor care au citit articolul.
Dragi prieteni,
Multumesc din nou autorilor ecourilor. Vreau sa raspund observatiilor si intrebarilor.
Este adevarat, imi recunosc greseala, lagare ale mortii nu au fost construite in toate tarile ocupate de nazisti. Dar ghetoizarea populatiei evreiesti, scoaterea ei la munca silnica in conditii inumane, jefuirea si pauperizarea ei, precum si deportarea ei, trimiterea ei catre lagarele de exterminare a avut loc peste tot, in toate tarile ocupate de Germania nazista, sub auspiciile cotropitorilor nazisti. Viata in ghettouri era groaznica; acest lucru rezulta din toate marturiile pastrate. Era prima faza a izolarii, era excludrea din societate, care preceda deportarea: totul a fost facut planificat in cele mai mici amanunte. Adaug faptul ca, daca ar fi existat o opozitie puternica impotriva nazismului si a cotropirii germano-naziste, nici Holocaustul nu ar fi atins asemenea dimensiuni. Imi amintesc un discurs al regretatului prim-ministru al Israelului, Menahem Begin, laureat al Premiului Nobel pentru pace, pentru ca a fost primul prim-ministru israelian care a semnat un acord de pace cu o tara araba (Egiptul) si a propus un plan de pace viabil, original israelian, pe langa faptul ca a fost primul lider israelian care a trecut la acte practice alaturi de orientarea ideologica pentru privatizarea reala a economiei si pentru liberalizarea societatii israeliene. Regretatul Menahem Begin a afirmat ca nu numai liderii nazisti sunt vinovati de Holocaust, ci tot poporul german, respectiv majoritatea lui. Motivul? Faptul ca nimeni nu a facut nimic impotriva acestei monstruozitati, ci a tacut (in cel mai bun caz) sau a cautat sa profite de pe urma ocaziei (mai grav). Acelasi lucru nu s-a petrecut numai in Germania, ci si in alte tari, ocupate militar de ea. Bineinteles, opozanti au existat peste tot, acestia fiind dreptii intre popoare, oameni de suflet si constiinta. Dau exemple in acest sens. In Ungaria a fost o localitate in care primarul nu a vrut sa coopereze cu nazistii in deportarea evreilor. Atunci a inceput sa caute pretexte: ca nu are trenuri, ca are nevoie de vagoane pentru aprovizionarea populatiei, ca liniile ferate sunt stricate (a avut chiar grija sa faca ceva in acest sens, pentru a nu se interpreta ca vorba in vant). Astfel, el a reusit sa amane „sa traga de timp”, iar evreii locali au scapat de deportare. In alte localitati insa, in Ungaria si Transilvania de nord, autoritatile locale maghiare au ajutat executarii ordinului nazist, au colaborat in acest sens, reusind o performanta pe care nimeni nu o banuia: deportarea rapida a evreilor in Polonia, la moarte. Au fost chiar afirmatii „populare” dupa care este interzis de a scapa ocazia de a se debarasa de evrei. Putini oameni s-au opus intr-adevar: acestia sunt dreptii intre popoare, cunoscuti si necunoscuti, care speram ca vor deveni cunoscuti in viitor. Dar atat cei care au tacut, cat si cei care au actionat si s-au straduit pentru aplicarea ordinelor naziste si au vrut sa foloseasca ocazia pentru a scapa de evrei sunt vinovati. Chiar daca putem vorbi despre popoare intregi. Pot adauga si alte exemple. Imi amintesc un film cehoslovac, pe care l-am vazut in copilarie, bazat pe un roman tragic: „Romeo, Julieta si intunericul”. Intr-un bloc din Praga locuiau atat cehi, cat si evrei. Atunci cand nazistii ocupanti au ales solutia finala, evreii au fost scosi din casele lor si deportati. Dar fiica unei familii de evrei, Hanka Wurm era prietena unui baiat ceh, vecin, fiu al unei croitorese, mi se pare Karel. Citez din memorie, sper sa nu trezesc proteste daca gresesc vreun nume. Baiatul incearca sa o ascunda, sa o salveze. Dupa deportarea familiei, amanta unui ofiter nazist, ceha, intreaba daca a fost curatata casa evreilor pentru a se instala acolo ea insasi. Intrata, ea gaseste o rochie dintr-un material care ii placea. Ea ia rochia si se duce cu ea la croitoreasa, cerandu-i sa-i croiasca ceva din acea rochie, adaugand ca evreica nu va mai avea nevoie de acea rochie in lagar. Tragedia este ca mama lui Karel, croitoreasa, accepta de frica. Karel protesteaza, ii spune mamei lui ca este rochia doamnei Wurm, chiar ea i-a cusut-o. Apoi fuge de acasa; mi se pare ca moare impreuna cu prietena lui. Nu-mi amintesc exact. Pun doar intrebarea: cine este vinovat? Numai ofiterii nazisti executanti (unii cu entuziasm) si colaborationista ceha, sau si batrana croitoreasa tacuta, care vrea sa se salveze si sa-si salveze familia cu pretul inchiderii ochilor la crimele naziste, la deportarea vecinilor evrei? Dau si alt exemplu. Miep Gies a ascuns familia Frank la Amsterdam (vedeti „Jurnalul Annei Frank”). Dar majoritatea locuitorilor orasului nu erau interesati de asemenea lucru; dovada teama familiei Frank, ascunsi intr-un subsol, in cele din urma denuntati si deportati. Deci, sunt sau nu vinovati indiferentii, respectiv majoritatea populatiei, alaturi de colaborationisti? Dau inca un exemplu: indiferenta majoritatii polonezilor in timpul rascoalei ghettoului de la Varsovia. Ideea lor era ca se lupta evreii cu nemtii. Daca vor castiga evreii, foarte bine: ii vor alunga pe nemti, ei, nemtii, sunt dusmanii nostri. Daca vor castiga nemtii, foarte bine: vom scapa de evrei. Sa ne amintim si de isteria colectiva care a existat in Germania, dar si in alte tari, ocupate de ea sau aliate, de exemplu in Italia si chiar in Franta invinsa, in Grecia, in Norvegia, in Ucraina (unde nazistii au fost vazuti, la inceput, ca eliberatori de sub dominatia rusa, ucrainienii – cu unele exceptii- colaborand in majoritatea lor cu nazistii la deportarea evreilor, cel putin in prima faza a razboiului, pana ce au devenit deceptionati si mai ales dupa victoria sovietica de la Stalingrad). Singura tara in care marea majoritate a poporului s-a opus Holocaustului a fost Danemarca. Regele, demnitarii si majoritatea poporului si-au pus steaua galbena, la fel ca evreii si au mutat pe cetatenii evrei in Suedia neutra intr-o noapte, in preziua deportarii pentru a-i salva. Faptul a fost prezentat si in literatura: vedeti poemul „Marire Tie, Danemarca” de Samson Lazar (Lascar Scharaga), scris in Bucuresti la sfarsitul anilor 50 si publicat in Israel in cadrul Cenaclului Literar Menora, Imi amintesc finalul, dar citez din memorie, poate gresesc: „La Oerebro, pe litoral,/S-a dezlipit ultima barca./Slava poporului leal,/Marire Tie, Danemarca”. Alt popor care s-a opus Holocaustului in mod direct a fost poporul bulgar, desi numai pe teritoriul Bulgariei si nu in Tracia anexata, primita de la Germania nazista, de unde au fost deportati evreii. Nu vreau sa fiu neinteles, astazi este cu totul alta situatie, alta generatie. Dar trebuie ca intreaga omenire sa-si asume responsabilitatea faptelor istorice. Propun tuturor lectura cartii prietenului meu, domnul profesor universitar Sandu Frunza, „Dumnezeu si Holocaustul la Elie Wiesel”. Autorul subliniaza raportul intre raul absolut si banalitatea raului. Da, banalitatea raului, ceea ce inseamna raul datorat tacerii, devenit un fapt banal, din viata de zi cu zi a tuturor oamenilor, care devin vinovati de propria lor tacere. Repet, nu vreau culpabilizarea nimanui, ci doar intelegerea vinei generale, inactive, care poate fi iertata, inteleasa, dar nu uitata.
In privinta vasului Struma, a tragediei scufundarii lui, am prezentat aceasta tema intr-un articol mai vechi, de acum un an. Este adevarat ca vasul a fost scufundat de rusi, dar vina o poarta si altii: Germania nazista, Romania, Turcia, Marea Britanie, Bulgaria. Dupa unii istorici, Uniunea Sovietica ar fi scufundat vasul Struma nu dintr-o greseala, ci la cererea Marii Britanii, aliata ei, care a rugat-o sa faca „munca murdara”. Dupa unele afirmatii, daca acest lucru ar fi adevarat, intelegerea britanico-sovietica ar fi fost facuta de ofiteri fara stirea guvernelor. Dupa alti istorici, pe Struma s-ar fi aflat agenti nazisti cu adevarat; dupa alti istorici, este un simplu pretext, un fals. Oricum, nu vreau sa intru in aceasta chestiune, care probabil ca va trebui sa fie studiata mai profund. Propun cititorilor sa rasfoiasca lucrari asupra tragediei Strumei, printre care de Efraim Ophir, Simon Saveanu, Maria Arsene, Touvya Carmely, Serban Gheorghiu, Josephine Feinstein, Shimon Rubinstein, Michel Solomon, V. G. Dimitriev, Rifat Bali, Leib Kupferstein si altii. Exista lucrari in limbi diferite: romana, engleza, franceza, ebraica, rusa, turca, scrise din puncte de vedere diferite. Propun si a reciti articolul subsemnatului din revista ACUM aparut anul trecut precum si interventia colegei mele Violeta Ionescu, despre care stiu ca pregateste o lucrare pe aceasta tema.Adaug si faptul ca anul acesta, cu ocazia comemorarii a 70 de ani de la scufundarea vasului Struma. vor avea loc ceremonii la Muzeul Struma din Beer Sheva, la Knesset (Parlamentul Israelian, la Ierusalim), preum si la Universitatea Ben-Gurion din Beer Sheva, in cadrul careia va fi organizat un simpozion de istorie.
Tuturor, cele mai bune urari, le transmite amical,
Dr. Lucian-Zeev Herscovici
@Lucian Herscovici
Numai un amanunt:
„Pun doar intrebarea: cine este vinovat? [… Nu este vinovata] si batrana croitoreasa tacuta, care vrea sa se salveze si sa-si salveze familia cu pretul inchiderii ochilor la crimele naziste, la deportarea vecinilor evrei?”
Nu, daca relatarea este exacta, adica daca pentru croitoreasa alternativa era moartea ei si a familiei, atunci croitoreasa NU este vinovata.
Stimate domnule Alex L.,
Din punctul dumneavoastra de vedere, aveti dreptate. Atunci cand fiul protesteaza, batrana croitoreasa, mama lui, ii spune ca ea se straduieste pentru el, ca il iubeste, vrea ca el sa traiasca, sa invete si sa se aranjeze in viata. Dar fiul ii replica: „Si de aceea ii lucrezi asteia? E rochia doamnei Wurm, chiar tu i-ai cusut-o”. Este motivul supararii lui pe mama sa. Aspectul moral vizavi de aspectul practic, refuzul dezumanizarii, fie chiar si cu pretul vietii. Desigur, se pune o intrebare. Oare avea dreptate mama lui din punct de vedere moral, uman? Oare nu insemna tacere, indiferenta la o crima, la o monstruozitate, indiferenta nascuta nu din rautate sau ura, ci din simpla lasitate? Deci, nu numai ca nazistii au deportat familia evreiasca respectiva si au ucis-o, dar au si jefuit si mostenit avutul ei, cu concursul complotului tacerii vecinilor. Este adevarat, fiecare vrea sa-si salveze propria viata. Dar este si moral? Va pun inca o intrebare. Cum ar fi trebuit sa reactioneze Marele Om care a fost Viorica Agarici atunci cand a impins laoparte un ofiter nazist, spunandu-i ca daca o ucide pe ea, este ca si cum ar ucide-o pe mama lui, si a dat apa de baut evreilor ieseni aflati in „trenul mortii” in gara Roman? Ea a aratat o deosebita tinuta morala, spre deosebire de alti oameni, care au ramas indiferenti. Ea stia ca poate fi impuscata pe loc, fara nici o judecata, fara nici un pic de mila: cei care nu respecta numeroase vieti omenesti, nu respecta inca una, idividuala, a unei femei varstnice, fie ea si mama de ostean cazut in lupta (cazul fiului lui Viorica Agarici). Desigur, pentru nazisti nu insemna mare lucru, o simpla crima in plus. Ei insa uitasera ca de 1941 de ani (era in anul 1941) omenirea vorbeste despre o crima. Viorica Agarici a considerat ca deasupra justitiei sau injustitiei politice este justitia morala, umana, precum si justitia lui Dumnezeu, in fata caruia vor trebui toti oamenii sa dea seama odata. Pentru oamenii de omenie in vremuri de neomenie (pentru a parafraza titlul unei carti de Marius Mircu despre Dreptii Intre Popoare) este mult. Complotul tacerii, indiferenta, este o crima, chiar daca este justificata. Desigur, ii inteleg pe oamenii care fac acest lucru, deoarece sunt nevoiti sa-l faca, se tem pentru ei insisi si pentru familiile lor, dar totusi tacerea lor ramane o crima. Daca toti acesti indiferenti nu ar fi tacut, ci ar fi facut totul pentru a-si salva semenii, daca toti acesti oameni ar fi devenit Drepti Intre Popoare, Oameni cu Adevarat, poate ca situatia ar fi fost alta. Desigur, este greu a-i judeca. Dar nu cred ca poate fi trecut cu vederea faptul ca cineva se gandeste: decat sa mor eu, mai bine sa moara el, iar eu sa tac, desi vad ca este omorat, cu toate ca nu se poate apara si nu are nici o vina. Tacerea, indiferenta, nepasarea reprezinta nu numai frica, ci si lasitatea, colaborarea tacuta la crima, la monstruozitate.
Cu intelegere si stima,
Dr. Lucian-Zeev Herscovici
Lucian Herscovici: –banalitatea raului, ceea ce inseamna raul datorat tacerii, devenit un fapt banal, din viata de zi cu zi a tuturor oamenilor, care devin vinovati de propria lor tacere
Domnule Herscovici,
Teza „banalitatii raului” a lui Hannah Ardent (1963) argumenteaza ca „raul” ne apare ca fiind asa (‘rau’) doar din perspectiva istorica. Il vedem ca rau retrospectiv datorita schimbarii intre timp a normelor (valorilor, culturii, „sensibilitatilor”) pe care le folosim cand privim (judecam) situatiile. Fie ca e vorba de sclavie, batutul copiilor ca metoda educativa, mutilarile ca pedeapsa penala, executii publice prin ardere pe rug ca in evul mediu, sau expulzarea/exterminarea unui grup etnic/religios.
La timpul respectiv faptele incriminate astazi erau considerate normale de majoritate. Nu era nevoie ca ei sa taca despre ele fiinca ei (majoritatea) nu traia un conflict interior, nu aveau un sentiment de vinovatie in legatura cu participarea la infaptuirea lor. Adica e vorba de participare conforma, normativa, la fel de banala (ne-exceptionala) cum e considerat banala (normala/normativa) respectarea regulilor de circulatie, a umbla imbracat pe strada, sau trimiterea copiilor la scoala la varsta de 7 ani.
(exista si exceptii desigur. In orice epoca, si in legatura cu orice norma unanim/oficial acceptata, gasim inidvizi care fac opinie separata. Au existat 1-2 filozofi care au condamnat sclavia chiar si in antichitate- ei ne apar ca normali azi dar ei apareau ca ‘bizari’ pentru majoritate atunci, inclusiv Aristotel a argumentat ca sclavia e „naturala” pentru unii iar pentru altii „natura lor” e sa fie stapani).
Odata adoptata ideologia anti-semita de catre statele europene aliate Germanei participare „simplilor cetateni” la persecutiile anti-evreiesti a devenit ceva banal, o obligatie ce trebuia indeplinita, conform si constiincios, asa cum era cerut de catre stat.
http://en.wikipedia.org/wiki/Banality_of_evil
Stimate d-le Herscovici,
Eu filmul la care va referiti nu l-am vazut, expunerea dv. a circumstantelor nu-mi este clara, dv. nu va amintiti bine toate amanuntele, si in plus este o lucrare de fictiune, asa ca propun s-o lasam in pace pe ‘batrana croitoreasa tacuta’ si sa examinam direct principiul.
Deci : sunteti de parere ca daca o persoana X este in pericol de moarte(*), atunci *orice* persoana Y are datoria morala sa-si riste viata pentru a o salva? (Desigur, exclud persoanele care ne sunt apropiate.)
Iar daca omite s-o faca atunci este *vinovat* de a fi *colaborat* la uciderea lui X? (cele doua cuvinte marcate cu * sunt ale dv.)
Sunteti constient de faptul ca, daca principiul este cel de mai sus, asta ar insemna sa trebuiasca sa ne pretuim viata proprie mai putin decat a *oricui* altcuiva si, la limita, sa ne-o petrecem cautand victime de salvat.
Va rog sa notati ca cei care salveaza oameni straini lor de la moarte sunt considerati eroi si sunt deseori rasplatiti – cu onoruri, medalii, cu titlul de Drept Intre Popoare, etc., ceea ce inseamna ca sunt considerati exceptionali, si asta nu la modul relativ, ci absolut.
Sa reformulez deci : sunteti de parere ca doar a fi eroi este etic, iar a nu fi ne transforma in complicii asasinilor?
Mai scrieti:
„Dar trebuie ca intreaga omenire sa-si asume responsabilitatea faptelor istorice.”
Deci, dupa dv., sunt vinovati nu numai cei care nu sunt eroi (cum am explicat termenul mai sus), ci si daca generatiile care le-au precedat n-au fost eroice?!?
In subsidiar – raspund la doua din cele trei intrebari, plus o observatie:
„Este adevarat, fiecare vrea sa-si salveze propria viata. Dar este si moral?”
Da, este moral**. Cine totusi se sacrifica pentru un strain este eventual un *erou*.
„Viorica Agarici … a impins laoparte un ofiter nazist… si a dat apa de baut evreilor ieseni aflati in ‘trenul mortii’ in gara Roman”
Viorica Agarici a fost un erou.
Si ultima: „ii inteleg pe oamenii care [tac], deoarece sunt nevoiti [s-o] faca, se tem pentru ei insisi si pentru familiile lor, dar totusi tacerea lor ramane o crima.”
Poate ca intelegem cuvantul „crima” inseamna altceva pentru dv. decat pentru mine.
____________
(*) am inteles ca in povestea din film era vorba de deportare, nu stiu daca se stia ca la capat ii asteapta pe toti moartea
(**) Mai precis: nu este imoral, dar nu ma opresc acum asupra distinctiei.
Mr.Hercovici,ACUM,descoperit de mine,ma imbuldad sa comentez si sa va spun ca am avut dialog cu studenti la un liceul din Los Angeles,cu respect la cartea”Noapte” de Ilie Wisel.In liceurile noastre istoria Holocostului este adresta cu mult respect.Eu personal am adresat idea distantei de comunicare si neintelegere precum asa ceva se intimpla in timpul nazistilor.Din pacate faptul omenesc din nastere buna are foarte mare greutate de a intelege o asa „monstruazitate” de acea avem nevoie de a tine aceste locuri ca dovedinta.Teza(articolul) dumneavostra este remarcabila si citita de mine cu respect.