Am călcat păcatul naşterii mele,
cu potcoava sfărâmată a Destinului,
ruginită de dorul inimii tale,
încât nici Pământul patimilor,
ochilor dorinţelor tale,
nu ar fi acceptat moartea
clepsidrei din noi,
înger din lumea celor care cresc,
în vânătăile clipelor de iubire,
ce-şi îngroaşă coşmarul,
propriilor clipe cu prea mult Destin,
desprins din credinţele morţilor
ce nu au mai avut,
dreptul la Lumina Divină
a iubirilor noastre de nicăieri,
şi de niciunde,
Tu Aminitire a lepădării de viaţă,
de ce m-ai născut,
mai mort de mine însumi,
decât botezul firii mele,
înecat în cristelniţa păcatului,
de- a iubi!
