M-am împiedicat
de clapele pianului vârstei mele
ce a uitat pentru prima oară
să-mi cânte ochii tăi,
în timp ce alunecam
pe gheaţa deşertului din noi,
îndeajuns de amară
pentru a ne accepta moartea
pe care nu o credeam niciodată
în tinereţea clipei care ne unea
sub razele unui soare al fericirii
ce-şi şterge azi lacrimile razelor
inimii tale,
pe obrazul plin de flăcări
ce-şi arde amintirea pe rugurile
sufletului meu.
Am început
să-i cânt pământului din mine,
groapa de jale care ne desparte,
unde şi-au înmormântat
până şi îngerii dorului aripile,
ca să nu ne mai întâlnim niciodată.