ACUM.TV

Am văzut lumina zilei în Bucureştiul anului 1967. În decembrie 1989 eram deja studentă în anul IV la Facultatea de Stomatologie din capitală. Până în 1989 cei 22 de ani din viaţa mea se derulaseră fără evenimente personale ieşite din comun, cu excepţia admiterii la facultate.Trăiam pe două planuri, familial şi social, care se intersectau într-un punct mort marcat de o atmosferă apăsătoare, saturată de cenuşiu.
Pentru o scurtă vreme cochetasem cu studiul limbii spaniole, trecusem de două ori de faza pe şcoală la olimpiadă, mă angajasem mental pentru a merge mai departe, până într-o bună zi…Mergeam la “ Practică “, vă mai amintiţi ? O activitate  desfăşurată sub luminata îndrumare a “ celui mai iubit fiu al ţării” şi atent supravegheată pentru a deveni izvorul educaţiei şi a edificării Omului Nou. Animaţi de acest spirit călauzitor care ne smulgea cu degete de fier copilăria, îndesându-ne în ghiozdane alături de sandvişul cu parizer duhnind a usturoi halatul albastru de protecţie, înlocuiam la Gara de Est orele de şcoală  cu sortatul cartofilor.
Voi asocia mereu Gara de Est cu cartofii, cu mirosul dulceag de cherestea amestecat cu putreziciune. Înaintam prin aerul greţos sugestionându-mă că poate şi trebuie să fie respirat la fel de firesc precum înghiţeam amăreala pastilelor zdrobite atunci când aveam febră. Eram o adolescentă studioasă şi interiorizată. Îmi amintesc că ne împărţeam pe grupuri, stăteam alături de vagoanele marfarului din ale cărui pântece se scurgeau la nesfârşit cartofii din care noi îi alegeam pe cei curaţi, îi puneam în coşuri mari de răchită pe care, câte doi, îi căram în siloz. Şi o luam de la capăt. Cu fiecare cartof stricat mirosul persistent din nări se accentua, dar nu mă opream, continuam să răscolesc prin grămadă ocolind putreziciunile.
Nu, nu eram trişti, cred că deja germina resemnarea. Făceam glume nevinovate în care eroii erau…cartofii diformi, căutam specimene care ieşeau din tiparul rotund sau oval şi la care renunţam cu un oftat, pentru a-i alătura din nou în coş. Într-o zi o elevă de la alt liceu nu a mai rezistat ispitei şi “ a răpit” un cartof ciudat pentru a-l arăta părinţilor, poate pentru a-l degusta, sau cine ştie pentru ce planuri subversive împotriva securităţii statului…Este drept că îmi trecuse prin cap prima variantă. Ideea percheziţiei traistei la plecare a fost inspirată de un supraveghetor zelos. Am simţit o umilinţă imposibil de descris, adâncă până în măduva oaselor. Se furase din avutul poporului una bucată cartof. De a doua zi indicaţiile erau clare. “ Nu mai fiţi copii !” ne-a spus diriginta.
Uneori mai răsfoiam fară chef revista Lumea editată în spaniolă. Nici în română nu aş fi citit-o, devenise o cerinţă obligatorie la admiterea la Filologie să  poţi traduce în spaniolă limbajul de lemn al cuvântărilor lui Ceauşescu. În acest context, practica sortării cartofilor mi-a prilejuit un dialog scurt şi la obiect cu o persoană care absolvise acea secţie devenind supraveghetor cu normă întreagă la sortat. “ Renunţă ! Dă  la altceva ! O să mori de foame ! Cine are nevoie de aşa ceva ? Se dă admitere o dată la doi ani.”….

Aşa am şi făcut.
Părinţii încercaseră să înţeleagă de unde apăruse pasiunea pentru medicină, nu aveam nici măcar o rudă colaterală medic. Au renunţat să mă mai cicălească după ce într-o zi am venit de la şcoală cu o carte împrumutată de la bibliotecă, am luat un caiet şi am început să fac schiţe ale inimii. Studiul inimii a fost aperitivul, au urmat ultimii doi ani de liceu în care m-am hrănit cu porţii pantagruelice de biologie, chimie şi fizică.
Mai exact anii 1984-1986. Tata era jurist în Departamentul de Agricultură. Cunoscuţii îşi imaginau că aveam frigiderul burduşit cu carne privindu-ne cu suspiciune când stăteam la coadă la alimente. Împărtăşeam soarta majorităţii şi la acest capitol, eram muritori de rând. Tata venea acasă vara încărcat cu pepeni, în rest a adus o dată un săculeţ cu făină ( aşa credea el…) care s-a dovedit a fi detergent, din fericire fără victime, doar o plăcintă irosită şi panică la o cantină din Dor Mărunt…
Dar să revin la “Practică”.
După episodul cu cartofii am avansat către subsolul şcolii, în atelierul de lăcătuşerie. După examenul de Trapta a II-a am intrat la clasa de mecanică a liceului de filologie. Era o combinaţie hibridă între pasiune şi obligaţie care includea ore de studiu intens pentru facultate, ore ce necesitau urgent o mediere printr-o …pilă. Da, eram lăcătuş şi, în vederea prefecţionării către strung, aveam de parcurs ca orice profan ore de …pilit bucăţi brute de metal. Sincer, nu-mi mai amintesc cum se numeau produsele finite. Era o practică de vreo două săptămâni finalizată cu notă. Bătături în palme, înjurătura maistrului când pileai strâmb, ore bune de stat în picioare, mizerie.
Cu un ajutor binevoitor am scurtcircuitat atelierul şi am rămas acasă să tocesc. Vinovată de complicitate m-am închis în birou atârnându-mi pe perdea coli de hârtie înţesate de formule chimice, vorbeam deseori de una singură despre sistemul osos, termodinamică şi alte lucruri “sfinte”.
Când am terminat liceul am avut de predat un proiect care l-a îngrozit pe un domn inginer, întrebându-mă direct “ A avut ceva cu tine profesoara ? „…Curând deveneam fericita posesoare a unei diplome de absolvire a unui liceu de filologie, profil mecanic şi ca bonus „ prelucrător prin aşchiere”, aflând cu câteva zile înainte de admiterea la facultate că este o concurenţă între „ decreţei” mai abitir ca niciodată, 13 pe loc.
Mă gândeam că am de luptat cu 12 candidaţi. Nu concuram, luptam. Un exerciţiu de imaginaţie în care nu vizualizam decât un unic răspuns în caz de eşec : renunţarea la medicină. Din fericire am reuşit din prima. O mulţime de rezultate foarte bune au rămas sub ştacheta înţepenită la 48 de locuri ( neincorporabili ) plus 2 incorporabili. La Medicină Generală în acel an s-au mai suplimentat extrem de puţine locuri, a reuşit şi colega mea de bancă alături de care am sortat cartofi şi am învăţat lacătuşerie.
Cu puţin timp înainte de debutul primului an de studenţie, când vibram de nerăbdare şi emoţie să pătrund în noua viaţă pentru care trudisem atât, am aflat că…Ghiciţi ?… Trebuie să merg la practică. „ Da ? În ce spital ?” am întrebat. Răspunsul a răsunat ca o palmă adusă naivităţii mele. Şantierul de pe str. Maşina de Pâine, nr.X  unde aveam de cules molozul din câteva apartamente….Acolo mi-am cunoscut o parte din colegi, am legat prietenii într-un apartament fără uşi şi ferestre, ascunşi de priviri vigilente de o persoană inimoasă şi jovială, prima care mi-a spus … „colega”…Da, intrasem la Stomatologie, era 1986.
Capitolul „Practică” s-a încheiat anul următor cu Fabrica de Conserve din Buzău unde am spălat timp de 2 săptămâni, fără să exagerez, sute de borcane cu bulion de roşii şi am lipit pe ele etichete. În timp ce noi făceam munca brută, colegii noştri din alte ţări frecventau cursurile care nu ar fi putut fi întrerupte doar pentru că noi nu eram prezenţi. Cum nu aveam suport de curs litografiat actualizat era o întreagă aventură descifrarea notiţelor colegilor pentru care limba română rămăsese o mare provocare.
După anii Epocii de Aur au rămas încă în urmă fisuri, studiez în continuare şi sper în progres.
Dintre toate irosirile anilor evocaţi, personal cel mai greu mi-a fost să abandonez cenuşiul şi să învăţ să gust culoarea care învioreză spiritul şi optimismul. Primele lecţii le-am primit de la fiica mea…
Aici într-adevăr este nevoie de practică şi nu de teorie.

Acest articol a fost publicat duminică, 19 februarie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.