Vorbeşti fără să simţi, spuse, aducându-şi aminte
că nu din compasiune se naşte solidaritatea,
ci din îndoială şi admiraţie.
Vorbe erau, sigur, vorbe purtate de
vânt în Văile Căprioarelor,
unde nu mişcă nimic,
nici chiar frunza prăfuită a milei.
Şi nici orgoliul nu taie calea răului.
Ci istovit de prea multă
alergare, aşteaptă în colţul întunecat al zilei
să-i vină
rândul la tăierea moţului.
Ştie că nu mă pot măsura cu el,
e vorba de viaţă iar focul ei e mic,
abia de-l înteţeşte câte
o întâmplare fericită.
Rămân doar Dealurile, cele ce
vor muri peste milioane de ani,
şi iarba, sora mea geamănă
(„când trece un vânt peste ea nu mai este”)
călcată-n picioare de cirezile mieilor.
Şi soarele ( un arici de foc,
o oglindă fumurie)
furişat printre ierburi şi libelule.
