Munţii mereu la asfinţit, ca nişte
vedenii scrutând înserarea,
duhuri răvăşind aluatul precar
al urmaşilor.
De-acum ce-ţi mai pasă?
A bătut ceasul, nu mai numeri
ceea ce ştii pe de rost
ziua intră în închisoare.
Îşi arată dinţii cariaţi,
izvoarele pecetluite,
capul pleşuv.
Reguli ingrate te trag după ele
ca pe-o ursoaică în lanţ.
Prăzi mărunte aşteaptă la
capătul drumului : fântâni
cu flori uscate pe cumpănă,
roţi de lemn, clopote vechi, ruginite.
Cineva trece râul prin vad şi
se adăposteşte sub aripa ploii,
de unde
tocmai a zburat o coţofană.
Doar iarba rezistă
şi pieliţa verde a frunzei.
Restul e praf:
mădulare, voce,
curba zdrenţuită a orizontului.
