In orice perioada premergatoare sarbatorilor pascale s-ar cuveni ca un bilant sumar sa ne ofere o radiografie umana, cu toate schimbarile survenite in ultimele doua decenii de democratie si nu numai.
Ne-am obisnuit sa cautam justificari, sa acuzam vecinii, sa nu ne mai vedem pe noi insine.
Vinerea Mare si doliul tinut dupa rastignirea lui Iisus se reduc la un teatru ale carui mesaje se pierd imediat dupa dezlegarea la bucatele pascale. Nu pledez habotnicia, nici smerenia liturgica. Enoriasii nu invata nimic din serviciile religioase.
Oamenii in insingurarea mileniului digital, inghesuiti in ecranul Smartphone- ului nu mai dialogheaza , nu-si mai vorbesc. Am uitat de dragoste, de importanta acesteia in consolidarea naturii noastre.
Am uitat de semenul nostru, ne intrecem in a vorbi mereu la persoana I singular, in crescendo egocentric. Totul pleaca de sus in jos , de la purtatul posetei Vuitton si de la autombilele costisitoare, de la picturialele divelor siliconate.
Fiecare vorbeste numai despre el insusi.
Ne bucuram de renasterea vietii, a Domnului si uitam de revelatii. Ne bucuram de glorii, de placeri efemere fara a ne ajuta aproapele. Pe de alta parte e nevoie de multa participare si din partea celor insiruiti cu mana intinsa la pomeni.
Iluminarea nu vine din afara noastra- revelarea iesirii, a convertirii la o credinta in forta binelui vine din eforturile noastre de a ne depasi orgoliul, dorinta de autoafisare.
Cei ce se infrupta din bucatele pascale si ragaie nestingheriti il condamna inca o data pe Iisus la moarte, si la monolog permanent.