Premise
La inceput s-a asternut Linistea, o liniste definitiva pentru acele zile intesate de febra mistica,de poetica spatioasa a intelectului. Mai apoi, lucru ciudat, m-am instalat foarte bine intr-un spatiu de catifea; miliarde de ganduri care-mi traversau creierul nicicand obosit, frenetic, ludic.
Dintotdeauna, am jucat un joc de-a v-ati ascunselea literar, o impartasire, un trasfer de energie, de sensibilitate care face in asa fel incat viata sa ni se para mai usor de respirat, mai disponibila la un compromis sau altul.
Iata , asadar, viata in paranteze patrate, spectacolul imposibil de imaginat a ceea ce se poate numi “o viata de dincolo de lume”. Greu de inteles ca celalalt ar putea concepe lucrurile intr-o maniera stilistica; asta nu trebuie sa ne faca sa intelegem ca ar trebui sa facem din “turnul nostru de fildes” singura ratiune de a exista dincolo de multime; din contra ar trebui ca “lumea” noastra sa fie la fel de accesibila celorlalti care nu pot “a priori” sa creada in ea.
Dar, la ce bun sa ne ocupam si de gandirea celorlalti ?
Fiecare cu stilul sau, cu personalitatea sa, chiar in afara stilului. Problema stilului nu este chiar simpla din cauza perceptiilor atat de diferite, atat de distincte in raport cu lucrurile care compun viata. Stilul concentreaza foarte mult in el personalitatea, manifestarea sa “directa” sau prin intermediul educatiei estetice achizitionate de-a lungul vietii. “Directa” vrea sa spuna ca exista persoane care se nasc si traiesc inconjurate de un soi de particularitate pe care ele nu o pot defini sau preciza asa cum este si “indirecta” caci stilul ramane totusi o chestiune legata de instructie, de achizitie , de spirit rafinat. Dincolo de toate acestea exista ceea ce poate fi numit “barbarismul’ : automatisme, ganduri salbatice , mecanisme care ne dirijeaza intr-un mod primitiv, prea explicit actele, gusturile intelectuale, atitudinile.
Modul in care fiecare dintre noi interpreteaza lumea, adica subiectivitatea sa, reprezinta modul personal de a-si reprezenta ceva ce a primit deja o particularitate, adica o conotatie. Lumea ramane mister imposibil de descifrat pana in momentul in care individul se plaseaza in mijlocul unei anumite realitati si incearca cu orice prêt sa o interpreteze in modul sau . Pornind de la acest fapt, misterul- lume inceteaza sa mai fie un lucru straniu si inaccesibil si, incetul cu incetul reuseste sa concentreze in jurul lui o intreaga realitate, respectiv o interpretare a realului (descifrat in functie de parametri standard furnizati de stiinta) .
Atunci cand vrem sa denotam, adica sa interpretam lumea sau realitatea, nimic nu ne impiedica sa implicam in asta si constiinta noastra pusa in miscare inca de la primul semn al “trezirii “ noastre spirituale. In momentul acela realitatea ne apare ca o “fabricatie”, un “arte fax” contingent situat mult mai aproape de modul nostru de a manevra viata, dar atat de indepartata de spiritul nostru . Am putea , oare, sti cu certitudine daca am achizitionat deja o maniera personala de a intelege realitatea care se deruleaza in fata noastra si care ne atribuie intr-un anume fel rolul de actor- actant ? Prin ce declic, prin ce gest suntem noi siguri ca putem sa ne insusim realitatea asa cum este ea ?
Realitatea obiectiva, cea care s-ar prezenta in fata unui “judecator universal” ne-ar induce in fiecare moment o stare plata, impersonala pe care am putea s-o denumim “stare de moarte” in mod essential diferita de” umanitatea” noastra . Odata observat acest clivaj intre realitatea- moarte si realitatea- subiectiva pe care fiecare dintre noi o poseda, ramane de descifrat modul in care individul manevreaza aceasta tehnica a interpretarii realului . Fiecare dintre noi observa lumea, incearca sa-i dea o anumita semnificatie asa incat totul sa fie concretizat, transformat in : lucru, actiune, senzatie, idée, stare . Atunci cand vorbim de “barbarism” realitatea este intotdeauna interpretata intr-un mod foarte direct, chiar brutal; lucru, actiune . Cel care interpreteaza realitatea in felul acesta are nenumarate sanse sa parvina la explicatia cea mai directa despre ceea ce realitatea ar putea sa reprezinte in fata unui “judecator universal” . Aceasta idée ne conduce catre o alta conform careia actiunile si obiectele noastre inglobeaza de asemenea in ele moartea noastra . De fiecare data cand actionam, cand ne raportam la lucrurile care ne inconjoara, suntem supusi unei pierderi a propriei noastre esente, a subiectivitatii, a Vietii noastre . De ce am fi obligati sa lasam pretutindeni o urma a Fiintei noastre, o marca necesara care sa ne justifice prezenta ?
In felul acesta conditia umana ar deveni un “ pattern” pe care nu l-am putea ignora niciodata, ci doar sa ne detasam de el sau sa ne sustragem in anumite momente de indata ce subiectivitatea noastra ne va fi anuntat de nevoia ei de a iesi din fiinta noastra, de a se manifesta prin intermediul creatiei . Asadar, creatia ni s-ar parea singura justificare a vietii. S-a tot afirmat sus si tare ca femeile sunt singurele capabile sa aduca pe lume o alta fiinta, un copil … cu toate acestea, aceasta “creatie” este intotdeauna de ordin fizic- “nasterea” .Ei bine, ea ar putea reprezenta cu adevarat o creatie daca femeia ar fi constienta de semnificatiile ascunse ale acestui act . Deja intre senzatie si idée exista o intreaga prapastie . Senzatiile ne dirijeaza in mod instictiv catre gesturi si actiuni . Daca al nostru creier interpreteaza intr-un mod subtil senzatiile al caror martor este chiar el, atunci “fabricarea” unei idei va fi chiar posibila . Ideile achizitionate suporta acelasi proces de fabricare a unei gandiri originale cu totul diferita de ceea ce a inregistrat creierul pana in acel moment . De la aceasta gandire originala si pana la starile cele mai subtile nu mai e decat un pas . Starile esentiale transporta fiinta intr-un univers paralel, diferit de realitatea “obiectiva” . Acest univers va ramane intotdeauna interzis celui care nu a suportat niciodata un proces de creatie a gandirilor individuale, originale .
Iata ce ar putea sa reprezinte stilul, adica un mod de a gandi, de a simti inainte de a actiona dupa mecanisme pe care creierul le recunoaste ca fiind ale sale . In momentul acesta el (creierul) se vede obligat sa construiasca o intreaga strategie pentru a descifra aceasta alta realitate care este chiar subiectivitatea sa, fiinta sa profunda, “natura sa spirituala” .