Recunosc, titlul nu-mi aparţine, l-am împrumutat dintr-un comentariu publicat in “The Jerusalem Post”, unul dintre multele care s-au scris începând de marţea trecută, când israelienii s-au trezit ca în loc să meargă la 4 septembrie la alegeri, acestea se anulează şi vor avea un guvern de uniune naţională, iar Netanyahu şi-a jucat marea sa carte – atragerea “Kadimei” în coaliţia guvernamentală.
El a reuşit să atingă două obiective: o majoritate parlamentară solidă, formată din 94 de deputaţi din cei 120 cât are Knesset-ul, deci posibilitatea de a trece prin parlament toate legile şi măsurile pe care le doreşte (inclusiv o eventuală lovitură preventivă împotriva Iranului, dacă va putea să-l convingă pe noul partener de coaliţie, Shaul Mofaz) şi dezarmarea în acest fel, a uneia dintre componentele opoziţiei care ar fi putut destabiliza guvernul. De asemenea, organizarea alegerilor anticipate cu 14 luni înainte de expirarea mandatului actualului parlament, chiar dacă Netanyahu personal şi partidul său se află la un nivel ridicat de popularitate, ar fi putut duce, prin intrarea în Knesset a unor noi partide cum ar fi cel al lui Yair Lapid, la o fărămiţare politică şi mai mare şi la dificultăţi în refacerea coaliţiei de guvernare.
Teoretic, situaţia actuală din parlamentul israelian seamănă cu cea a …Ungariei unde coaliţia guvernamentală de centru-dreapta Fidesz-creştin-democraţi deţine două treimi din locurile din parlament, iar legile favorabile guvernului sunt adoptate pe bandă rulantă. Totuşi, există mari diferenţe între cele două ţări. În primul rând, majoritatea solidă de 94 de deputaţi a cabinetului de uniune naţională din Israel este doar pe hârtie. Să fie clar, nu toţi deputaţii Kadima din Knesset sunt de acord cu măsura luată de Mofaz, mai ales că ei nu au fost consultaţi şi s-au trezit că , vrând nevrând, au trecut din tabăra opoziţiei în cea a puterii. Se pare că în Israel, în rândurile unora dintre oamenii politici, mai există ceea ce se cheamă principii şi ideologie asumate care nu pot fi negociate chiar dacă preţul ar fi un fotoliu de ministru. Deja un grup de deputaţi Kadima a declarat că nu-şi va urma liderul, astfel că 94 nu mai este 94, ci mai puţin. În al doilea rând, dacă în Ungaria coaliţia guvernamentală este compusă din două partide cu ideologii foarte asemănătoare, cea din Israel este mult mai eterogenă membrii ei se plasează pe o paletă largă a eşichierului politic, de la religioşii ortodocşi, la foştii social-democraţi (Ehud Barak şi ai săi). Kadima se plasează undeva la centru, găseşte unele idei comune cu Likudul, de care s-a desprins în urmă cu câţiva ani prin plecarea lui Ariel Sharon care a pus bazele noului partid. Astfel că unii comentatori au şi afirmat, după declaraţia celor doi lideri de a forma acest nou guvern, că s-ar putea vorbi despre “întoarcerea fiului risipitor”.
Iranul – element determinant în naşterea guvernului de uniune naţională
A fost sau nu un lucru bun, un pas necesar? Depinde de teoria paharului pe jumătate plin sau pe jumătate gol. Depinde pentru ce s-a făcut, ce intenţii, ce planuri de perspectivă au cele două partide, Likud şi Kadima şi dacă au suficientă disponibilitate de compromis ca să reziste împreună, până la sfârşitul lui 2013. Preşedintele Shimon Peres a salutat iniţiativa, afirmând că astfel statul devine mai puternic şi va putea face mai bine faţă provocărilor care-i stau în faţă. Un guvern de uniune naţională înseamnă adoptarea unei poziţii comune faţă de aceste provocări. Dar ce fel de poziţie? Cea mai importantă problemă este Iranul în care, cel puţin până acum, Netanyahu şi Mofaz au avut opinii diferite. Dacă premierul este înclinat către măsuri mai ferme, chiar şi fără acceptul Statelor Unite, Mofaz a considerat că folosirea forţei trebuie să fie ultima soluţie, aplicată dacă se epuizează toate celelalte mijloace şi instrumente, presiunile şi sancţiunile economice internaţionale. Mulţi se întreabă în Israel dacă nu cumva liderul Kadima (să nu uităm că este general în retragere) se va lăsa atras sau convins de argumentele lui Netanyahu, iar balanţa se va înclina de partea “uliilor”. Alţii cred că liderul Kadima va juca rolul de moderator, îl va mai “potoli” pe Netanyahu, mai mult, prezenţa lui va fi o contrapondere la politica externă uneori extremistă a lui A. Liberman.
Pe de altă parte, pentru a-i da satisfacţie partenerului său, ,premierul trebuie să găsească urgent o soluţie de modificare a aşa numitei legi Tal, care-i scutea practic pe haredimi, evreii religioşi, de serviciul militar obligatoriu (de fapt era o amânare până la infinit). Mofaz a condiţionat intrarea în guvernul de uniune naţională cu modificarea legii, cu extinderea generală a satisfacerii serviciului militar. Nu se ştie deocamdată cum va reuşi Netanyahu să-şi convingă partenerii religioşi , nu să accepte, ( ceea ce probabil nu o vor face), ci să nu părăsească coaliţia şi să intre în opoziţie.
Problemele economico-sociale pe care coaliţia şi Kadima le-au abordat până acum diferit, reprezintă de asemenea, surse de potenţial conflict. După recenta sa alegere ca lider al Kadima, Mofaz a declarat că se va pune în fruntea celor care protestează pentru drepturi sociale, referindu-se la masivele proteste de anul trecut ale unor mari categorii sociale, în primul rând studenţii, împotriva creşterii costului vieţii şi a discrepanţelor de venituri din societatea israeliană, proteste care se vor relua imediat după terminarea cursurilor universitare. Ce va face acum, când este partea guvernului, ţinând cont de faptul că situaţia acestor categorii, nu s-a schimbat prea mult? De asemenea, la toamnă se va dezbate bugetul. Este adevărat, prin includerea Kadima, Netanyahu scapă de şantajul partidelor religioase care an de an, cereau mai mulţi bani pentru şcolile lor, dar şi Mofaz va prezenta nişte pretenţii ca o condiţie pentru votarea bugetului.
Pe termen scurt, Netanyahu a scăpat de pericolul răsturnării guvernului său de către opoziţia pe care a subminat-o. În plus, până după alegerile prezidenţiale din SUA a scăpat şi de presiunile americane de relansare a negocierilor de pace sau oprirea construcţiilor din colonii. Şi aici ar fi multe de spus, de analizat, respectiv care rezultat ar favoriza mai bine Israelul – al doilea mandat al democratului Obama sau mandatul republicanului Romney (poate cel de-al doilea). Dacă toate merg bine, Netanyahu are un răgaz de peste un an pentru a rămâne la conducerea Israelului. Şi în acest răstimp, s-ar putea întâmpla multe. Poate că va reuşi să-l convingă pe “fiul risipitor” să rămână definitiv acasă. Cu un astfel de aranjament, Netanyahu ar putea rămâne mulţi ani la conducere, poate chiar să-l egaleze pe Ben Gurion, visul său de totdeauna. Iar la întrebarea pusă în titlul articolului, răspunsul ar fi prima variantă.
Draga Doamna Galambos,
Eu cred ca fata-n fata cu nehotaririle atat de graitoare ale anilor 1938, Netanyahu et Co n-a avut de ales.
Nu stim inca daca Israelul va ataca centrele de construire ale armelor nucleare din Iran, dar stim ca o astfel de hotarare, care pune in cumpana insasi existenta a Israelului, se poate face in Israel numai de catre un guvern de uniune nationala.
In fond Israelul are in guvernul actual patru fosti sefi de stat major si doi fosti directori ai Mossad-ului. Dupa mine asta inseamna o concentrare de vointe si o pregatire militara de varf. Nu stim inca daca americanii vor tine spatele Israelului in prima instanta, dar stim ca Arabia Saudita impreuna cu Emiratele Unite, Kuwait, Iordania si Quatar vor sprijini atacul si vor incerca sa anihileze contratacul Iranian care se vrea distrugator.