Un clopot să nu fie mut,
şi nici seara să tropăie peste arinii
copilăriei
unde ne era locul ascuns.
Trece şi ultima adiere de vară dinspre munţi,
tu îţi ridici ochii către parc,
către râul cu căderi de lacrimi,
şi rana din tine- şi e durere mută în noi,
deşi nu o spunem,
trecem parcul cu muzici de alămuri.
sâni rotunzi îmbelşugaţi, îţi răsar în gândul tău
de bătrân
sub arini,
şi caruselul îşi roteşte aceiasi roibi hidoşi numiţi
ani ce se sting,
ultima ţigară înainte în crepuscul.
