Cu fiecare noua prezentare a unui talent, a unui poet imi spun ca viata se infrumuseteaza asa cum pamantul se impodobeste cu fiecare pom sadit.
Adriana Chidu a trimis redactiei un volum Oglinzi de piatra, grupaj de excelenta intruziune in dorinta rostirii prin poezie, printr-un limbaj simplu, eliptic, insa incarcat in multa gravitate, tristete, spaima, intrebare si dragoste.
Genul abordat de catre Adriana Chidu, neglijat de poetii mai tineri, tentati de o spunere mai abrupta, de o lume a raului- din strada metropolitana ori cu statiile de metrou rau mirositoare. Alegerea poeziei cu tonus parca desprins din Tristele lui Ovidiu, ne defineste un suflet exilat in propriu-i oras.
Adriana Chidu a debutat editorial relativ tarziu in raport cu alti confrati de cenaclu, desi versurile sale s-au bucurat de sprijinul poetilor Mircea Ivanescu si Ion Mircea. A publicat in revistele literare Transilvania, Vatra, Familia, Luceafarul.
Volumul sau de debut Al saptelea avatar, Ed Macarie, 1997 confirma talentul si unicitatea poeziei sale.
A doua carte de poezie Oglinzi de piatra, Ed Singur 2012 reuneste lirismul grav, lelegiac, insa si distantat necazand intr-o tanguiala ieftina. Avem de a face cu un eu poetic de tip expresionist, un mesaj de avertizare usor apocaliptica.
As spune ca talentul de artist plastic al Adrianei Chidu intregeste imagistica poetica, nu prin descriptivism.
Salut poezia Adrianei Chidu si o propun cititorilor cu multa incredere.
Lumina lumii se-nzăpezea
îngerii negrii tulburau deşertul
în genetica firelor de nisip
se recreau formele unei alte civilizaţii
ale unui viitor pe care paşii lor îl inundă
dincolo de soarele acestui loc
murmure abia născute
dorindu-şi trăirea lungă şi definitivă
viitorul nostalgic al unei genuni
spaţiul de fiinţare în care latenţa unei entităţi
a preluat din noi mesajul unei mari dureri
în miliardele de fire de nisip
scrie cu ochii tăi această carte
în care cutremurul naşte libertatea de manifestare
amestecată cu voinţa unei mari tulburări
zeii urlându-şi puterea de exprimare
forme ale distrugerii
galop de forţe cutreierând spaţiile intramoleculare
ale acestui pustiu de lumină
* * *
pleacă
zburând însângerată
adunându-şi resturile, destrămăturile aurite
te ridici îngheţată şi strigi adânc în ceilalţi
cât de departe vei merge
* * *
Emily Dickinson a fost în cer
şi acolo a văzut un rubin uriaş
eu am fost în iad
şi în iad este un rubin uriaş
ea se bucura de o companie aleasă
eu nădăjduiesc într-o societate distinsă
satana e frumos ca un cer negru
suferinţa lui e măreaţă ca o patrie
comunicarea lui e ironică, sclipitoare, charismatică
e o iluminare dureroasă
vai de carnea care depinde de spirit
casele iadului sunt înalte drepte şi raţional împietrite
gândacii locuiesc şi foşgăie aici
cu drag aş pleca
dar al meu nu mai e nicăieri
e cineva ce iubeşte în gol
şi se decupează o formă pe negativ
din care îţi trimite calde salutări
până în centrul iadului mai este mult de mers
de aici se vede un rubin uriaş ca un tron
şi un ochi mare încercănat
şi ochiul vorbeşte ca o gură
* * *
tu eşti palma
eu sunt ochiul
tu sari
eu ocolesc
tu scoţi flăcări
eu îţi aduc torţele
împreună luminăm
tu dormi
eu stau mereu trează
când vaietele vremii vor înceta
vom izbuti
vom călători dincolo de stele
eonul şi marea preoteasă
vor încheia această lume
* * *
cine e plin e singur
cine e gol are multe veşminte
şi coarnele tale aurite sunt goale pe dinăuntru
un sunet de gong alb se unduie
ochii tăi au ochi mici şi mulţi ce-i înconjoară
şi unghiile zeiţei au ochi
un ochi mare şi gol
surâzând întunecării tandre
din care se aude un cântec vechi
despre prietenia a doi bărbaţi
ce se pogoară unul în lumea celuilalt
înconjuraţi de iubirea ei crâncenă
aşa tremura nemişcată
cu degetele de la picioare risipind nisipul lumii
şiruri nesfârşite de femei
sunt umbrele tale
te naşti şi mori cu mine
să nu mă nasc singură
să nu mor singură
umăr la umăr ascultăm litaniile nesfârşite
* * *
am uitat sub salcia din faţa casei un râu
am uitat că ai plecat şi te aştept încă la masă
călătoria reface imaginea unei luminoase absenţe
nimic din tine nu se ascunde
moşteniri străine ne susţin
memoria e un cârlig de care atârnă carnea verde a zeiţei
au trecut cele două glorioase zile
au formele noastre susţinere în acest univers
încerc să te arăt
şi mă descopăr vorbind despre mine
din orice parte liniştea străluceşte
tăcerea plouă încet în sus
verde auriu cu o glisare
şi acesta e chipul şi asemănarea ta cu mine
să ignor oare ruptura infimă prin care pătrunde
mirosul pătrunzător al minciunii
* * *
în ce parte sunetul devine purpuriu
m-ai avertizat
mi-ai luat capul livid şi rece în mâini
şi asta şi asta sunt una
luni în şir după ce te-am ţinut în braţe
am mirosit a moarte
şi dacă acest corp e tot ce avem
cum de le refuzăm animalelor sufletul nemuritor
ai ales un sunet acum şi un semn
sau ai ales să obiectivezi nebunia,
supravieţuirea, urâţenia, depravarea, batjocura, ura, frica, orgoliul
* * *
am auzit un foşnet în zăpadă
se descojeau semnele unei vânători
o desfăşurare delirantă a tuturor colţurilor din casă
unde am stat ghemuită aşteptându-te
corpul nostru jeleşte
pot încerca să te privesc
pot încerca să te apropiu
să stabilim un semn de călătorie
momentul în care ar trebui să jefuim drumurile de capăt
să te ating fără sfârşit
să pun în palmele tale muşcătura unui sentiment
pe care să-l împingi cu privirea în liniştea unui cer fără nume
* * *
Nu mă asemui cu acest trup ieftin
Cu această nelinişte obtuză
Dincolo de acest ziggurat se urcă alte trepte
O sferă aurie sau indigoul regal ce-o înconjoară
Să fie singurătatea
Să fie aceste zeiţe nebune ce ne arată cu degetul
aceste voci fără formă
ai obosit
iubirea e pierdută deja
lasă vântul să se stingă
* * *
era seară şi mă gândeam la voi toţi
ce m-aţi învăluit cu lumina voastră
la expansiunea cântătoare a singurătăţii
şi doar la Tine singur trebuie să ajung
pentru că eşti Iubirea ce se îndepărtează
pe când ceilalţi sunt la doi paşi de mine
aşteptându-mă
* * *
Steagurile de rugăciune zdrenţuite de vânt
Modelează chipul nostru comun
Munte e mormântul numeroaselor noastre hăituiri
rugăciunile sleiesc în palme
cheamă-mă
strigă-mă pe nume
aminteşte-ţi culoarea, forma, mirosul
invocă prezenţa
din cele 10 000 de priviri tulburate
din cei 10 000 de copaci sacrii ce te îmbrăţişează
să ne întregim
să ne supunem de bună voie
* * *
borcanele cu dulceaţă plutesc în memoria rătăcitoare
o zi de vară se ridică nemuritoare
o câmpie arsă de soare revine surâzătoare
mesagerii fragili dorm
drumul către mine nu are nici potecă şi nici cărare
o mare viziune va susţine trei zile
cu celelalte eşti pe cont propriu
Adriana Chidu este o poeta de o extraordinara prospetime a discursului liric, cu o metafora percutanta, adesea spectaculoasa, ale carei reverberatii patrund in memoria cititorului cu forta evenimentului inexorabil. Departe de stereotipiile unui citadinism agresiv,punctat de elucubratiile unui mizerabilism de circumstanta, poeta isi construieste o lume a ei, populata cu emotii particulare si cu himere.Adriana Chidu are, fara indoiala, vocatia imaginii abrupte, convulsive, de esenta neoexpresionista, impulsionata de o dinamica secreta.Energiile expansioniste ale poemului se consuma, de cele mai multe ori, in registru ironic, demistificator.Aparenta opacitate a mesajului poetic disimuleaza, de fapt, drama unei sensibilitati contrariate in esenta ei primara.Seducatoare si extravagante, alunecand pe pojghita inselatoare a esoterism auster, poeziile Adrianei Chidu poarta in ele nostalgia unei puritati glaciale.Edificiul poemului devine spatiul predilect al unor interogatii obsesive si recuperatoare, refugiul ideal al unui temperament angoasat de asaltul stereotipiilor cotidiene, mortificante.Poezia se construieste parca pe sine, dintr-o acumulare succesiva de imagini insolite, socante si adesea imprevizibile, care contrariaza perceptia comuna.Pentru Adriana Chidu, terapia prin poezie devine singura alternativa la marasmul cotidianului, la provocarile unei realitati agresive in inautenticitatea ei.Evadarea din contingentul impur se poate realiza doar printr-un radicalism al expresiei poetice,care sa mijloceasca accederea eului in sfera esentelor autentice, revelatorii. Volumul „Oglinzi de piatra” reprezinta refuzul patetic al autoarei de a renunta la magnetismul tulburator al poeziei, precum si efortul admirabil de a-i descifra unicitatea si exemplaritatea.Geo Galetaru
Multumesc pentru completarile de specialitate. Dat fiind faptul ca vocea ei singulara, o creatoare ce nu se zbate pentru audienta, nici pentru a se impune cu obraznicia, aroganta unora insetati de PR, nu am vrut sa scriu prea mult, si sa las versurile ei sa curga de la sine.Va promit sa mai publicam pe viitor versurile ei, de altfel ea este binevenita sa posteze oricand doreste poeziile sale.
Asa cum i am sugerat pe privat as fi bucuros sa alaturam versurilor sale, imagini cu lucrarile sale de arta plastica.