Nimic nu este mai plăcut politicianului român multicalibru (priceput la toate, tagmă pe care o vedem la televizor în fiecare zi), decît să vorbească despre reforma educaţiei. Aproape plîngînd (unii chiar au plîns în faţa camerelor de televiziune, şi nu fără efect), ni se spune despre viitorul naţiei, al copiilor noştri, despre valorile naţionale, despre trecutul glorios şi despre viitorul roz (deşi trebuie sacrificii la ora actuală)… Cunoaşteţi toate acestea, nu? Le vedeţi şi le auziţi cotidian sau aproape cotidian, pe toate canalele de televiziune, la radio, pe internet. Mai auziţi şi alte clişee: decăderea învăţămîntului românesc, era mai bine pe vremea comuniştilor, să-i ajutăm/apărăm pe profesori, să facem ceva pentru învăţămîntul românesc. Sau, la negativ: profesori care pun note mici pentru ca apoi să dea copiilor meditaţii sau, dacă sînt studenţi, să-i treacă după o „atenţie” (tocmai decurge un mic scandal mediatizat pe tema asta, dar au fost cîteva în ultimii ani). Despre reforma învăţămîntului se vorbeşte cel mai mult în campaniile electorale şi în perioada premergătoare. După ce s-a făcut mare agitaţie pe tema clasei pregătitoare, în urmă cu mai bine de un an, lucrurile par a se fi calmat. Sigur, campania a trecut. Vor veni însă alte campanii şi, ca totdeauna, pe politicieni îi va cuprinde iar grija faţă de profesori, de elevi, de viitorul ţării… P.D. şi P.S.D. au marcat puncte frumoase la alegerile parlamentare din 2008, promiţînd profesorilor salarii cu 50 % mai mari. Au fost destui care au căzut în plasă. Ca în bancul din anii ’70, nu numai că salariile nu s-au mărit, ci s-au micşorat, nu cu 50 %, e drept, ci cu vreo 33 %, în două etape. A fost ca în bancul cu radio Erevan şi autoturismul Pobeda cîştigat de tovarăşul Ivan Ivanovici. De fapt, nu era un autoturism Pobeda, ci un ceas Pobeda şi nu l-a cîştigat, ci i s-a furat la şedinţa de partid.
Problema nr. 1: şcolile
Cînd, în vara-toamna anului 2011, s-a vorbit de introducerea clasei pregătitoare, a venit iar vorba de învăţămînt. Motivul era simplu: trebuia să arătăm că jucăm europeneşte cu clasa pregătitoare şi, evident, dl. ministru de atunci voia să arate cît de adînc analizase problema învăţămîntului şi ce soluţii bune are. Nu avea nici o soluţie – cum, de altfel, în general nu sînt soluţii cînd se vorbeşte mult şi fără analiza situaţională corespunzătoare. În condiţiile în care, chiar fără clasă pregătitoare, nu există suficiente spaţii de învăţămînt, să vii să mai adaugi încă o clasă fără să faci analiza situaţiei de fapt înseamnă, politician fiind, că eşti incompetent. Simplu, fără alte înflorituri. Aici nu mai e vorba de demagogie, de promisiuni şi de cine ştie ce înţelepciune de partid, ci de un fapt simplu: sînt sau nu clase suficiente, la nivel naţional, pentru clasa pregătitoare? Există soluţii chiar şi în localităţile mici, unde multe şcoli sînt într-o stare precară?
România este ţara unde se învaţă, aproape pretutindeni, pe două ture, ca la fabrică: prima serie de la 7.30–8.00, a doua serie de la 12.30–13.30, în funcţie de şcoală. Această situaţie nu este nici izolată, nici excepţională, este generală, inclusiv în Bucureşti. Cînd cei doi băieţi ai mei erau mici, în clase primare, în şcoala cu pricina s-a învăţat chiar pe 3 schimburi timp de 2 ani, deoarece şcoala era în reparaţie. Era vorba de o şcoală din Bucureşti, ca să fie totul clar.
Soluţia? Una singură, simplă şi clară: trebuie dublate spaţiile de învăţămînt, în aşa fel încît:
1. să fie o singură serie de învăţămînt pe principiul „de la nouă pîn’ la două”, orele să înceapă la ora 9 şi să se termine la ora două.
2. După ore, în şcoli trebuie să existe posibilitatea ca elevii să rămînă acolo să ia masa şi să-şi facă lecţiile sub supraveghere, deoarece mulţi părinţi ajung acasă după orele 17.00, chiar mai tîrziu.
Nu sînt puţini copiii care se întorc acasă singuri, „cu cheia la gît”, cum se spune. Da, aşa e, acest lucru nu e simplu şi costă. Nu e simplu, dar trebuie făcut. Nu se face rapid, dar tot trebuie făcut. Dacă se începea un program naţional în 1990–1992, problema ar fi fost între timp rezolvată sau s-ar fi apropiat măcar de finalizare. În locul unui asemenea plan naţional, auzim periodic bocete, ca şi cum bocetul în public rezolvă problemele. Auzim critici de la diverşi politicieni care, ştiţi deja, se pricep la toate, inclusiv la problemele educaţiei.
Procesul – lent, desigur – de dublare a spaţiilor de învăţămînt nu va conduce la dublarea numărului de profesori, ar putea solicita, cel mult, un număr mai mare de educatori. Dacă ţinem seama de masa imensă de inspectori, care nu fac altceva decît să învîrtă hîrtii statistice, am şi găsit soluţia implicită: desfiinţarea inspectoratelor şcolare. Ca să ai statistica situaţiei în sistemul educaţional şi să transmiţi în teren indicaţiile preţioase al dlui/dnei ministru sînt suficiente 2-3 persoane la prefecturi şi un sistem informatic naţional care, deja, nu mai costă mare lucru şi care, oricum, trebuie implementat cît de repede se poate. Aici, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Inspectorii şcolari sînt şi ei profesori, iar menirea lor este să predea în şcoli şi în facultăţi, nu să învîrtă hîrtii.
Problema nr. 2: sistemul de notare
Teoretic (dar numai teoretic) situaţia este următoarea: notele de la 1 la 4 sînt de picare; de la 5 la 10 sînt de promovare, adică un sistem dur, nazist aproape: 4/6. În fapt, situaţia este cu totul alta: în şcoli, nimeni nu dă note de la 1 la 3, dacă dă, dă pe alte criterii decît ştiinţa elevului (a suflat, a copiat, a fost obraznic sau, pur şi simplu, profu’ are ceva cu elevul – din păcate, nu sînt cazuri chiar aşa de rare). Durul sistem pe 10 niveluri se transformă, în realitate, pe un sistem incoerent pe 7 niveluri, în care cele 4 niveluri de non-promovare se transformă într-un singur nivel, nota 4. Durul sistem 4/6 s-a transformat într-un sistem 1/6. Nu este un simplu detaliu matematic, această deformare a sistemului are implicaţii asupra întregului sistem şi, cel mai grav, asupra sistemului axiologic naţional. Două generaţii au trăit în acest sistem deformat şi a treia generaţie se pregăteşte să-l ducă mai departe. Trebuie pus stop acestei situaţii şi încă rapid.
Ştim de ce s-a ajuns aici. Imediat după război, profesorii – obişnuiţi cu sistemul „burghezo-moşieresc” dur – au continuat să-l aplice şi sub comunişti. Urmarea? Profesorii exigenţi au fost chemaţi la biroul de partid (faimosul B.O.B. – biroul organizaţiei de bază) şi admonestaţi: „tovarăşu’/tovarăşa X, aveţi cam mulţi corigenţi şi repetenţi, de ce nu reuşiţi să ridicaţi nivelul clasei, în conformitate cu învăţăturile tovarăşului Stalin şi ale Partidului Muncitoresc Român?” Ce să facă săracul profesor? S-a conformat, nu a mai dat note de la 1 la 3 şi a rezolvat disputa cu partidul. Anii au trecut, tov. Stalin s-a dus, s-a dus şi tancul sovietic, s-a dus chiar şi comunismul ideologic, dar sistemul a rămas.
În mandatul C.D.R. 1997–2000, fostul ministru de atunci, Andrei Marga, a început reforma sistemului şi primul lucru care l-a făcut a fost desfiinţarea sistemului de notare pe 10 niveluri la clasele primare, I–IV. Cîte reacţii negative a avut, cît s-au lamentat învăţătorii că se duce de rîpă învăţămîntul dacă nu mai dau note, că nu se mai stimulează elevii… Clişee. Andrei Marga a avut o mare problemă, motiv pentru care reformele sale, cîte a apucat să facă (a fost, de altfel, singura perioadă post-decembristă cînd s-au făcut reforme în învăţămîntul românesc) au fost primite cu ostilitate: era antipatizat de profesori. Nu ştia să comunice, părea arogant (deşi nu este, în realitate, cel puţin aşa îl cunosc eu). O reformă nu se face să se facă, se face cu oameni, pentru oameni şi prin oameni. Învăţătorii nu au aderat la reforma sa, au respins-o. Între timp, s-au liniştit, dar percepţia privind mandatul său nu s-a îmbunătăţit, este ţinut minte ca un ministru rău. Şi nu a fost deloc aşa.
Multora li se pare că deformarea sistemului de notare, de la un sistem 4/6 la unul 1/6 este ceva neimportant. De fapt, este un detaliu CRUCIAL în înţelegerea întregii problematici majore a învăţămîntului românesc. Reţineţi că nu există nici norme clare de aplicare a sistemului de notare, respectiv cînd trebuie să dai nota 1 şi cînd nota 10; cum faci, ca profesor, diferenţierea între nota 9 şi 10 sau între nota 9 şi nota 8; dar între 4 şi 5 – prag esenţial, doar e vorba de viaţa elevului, nu? sau asta nu e importantă? De la acest haos generalizat se „inspiră” şi haosul din sistemul naţional de promovare, birocratizat şi totalmente desprins de realitate. Nu are importanţă valoarea în sine, au importanţă relaţiile. Se ştie foarte bine că realizările unui om au doar o vagă legătură cu notele din şcoală, au fost creatori de excepţie în diverse domenii care, în şcoală, au fost mediocri chiar în domeniul unde ulterior au excelat. De asemenea, se ştie foarte bine că, la facultăţile unde se face admiterea prin „selecţie de dosare” (de exemplu la multe secţii ale facultăţii unde predau), evaluarea cu care vine elevul din liceul absolvit este cu totul orientativă, de exemplu un elev care are media 9.50 la liceul X poate fi, la rigoare, (mult) mai slab decît un alt elev care are media 7.80 la liceul Y. Altă deformare a unui sistem deja deformat.
Ce este de făcut? Norme de utilizare a sistemului actual de notare? Răspunsul meu este simplu: dacă aceste norme nu s-au elaborat timp de 50 de ani se vor elabora cumva acum? Îi vom putea obişnui pe profesorii care, ani de zile, au dat note de la 4 la 10 să le dea de la 1 la 10? Şi cu ce inimă vor da ei notele 1, 2, 3… există elevi chiar aşa de slabi, încît să merite 1, 2, 3… adică sînt irecuperabili, nu vor putea termina şcoala? Eu cred că soluţia este una singură: implementarea unui sistem de notare pe 5 niveluri, iar în învăţămîntul superior pe 4 niveluri. Este suficient. Este simplu. Este clar. Este eficient. Îl practică multe ţări.
Un asemenea sistem admite că notele nu determină soarta viitoare a copilului. Admite că viaţa va alege, nu profesorul. Admite că lumea are şi alte frumuseţi decît să pui numere în dreptul unui copil. Admite că un sistem de notare nu este un ciocan care taie capete, ci dă o indicaţie despre un anume nivel al copilului la un moment dat. Sigur, trecerea la un asemenea sistem de notare, mai simplu şi mai clar, nu rezolvă automat toate problemele legate de evaluare, de notare. Trebuie, odată cu implementarea unui asemenea sistem, precizat în termeni simpli şi clari ce criterii de evaluare trebuie folosite. Asta nu e greu, 2-3 pagini sînt suficiente, nu trebuie poliloghii fără conţinut, care atîrnă mult la kilogram şi zero la conţinut.
Problema #3: cine face reforma?
Am văzut că reforma sistemului educaţional a avut reacţii adverse din însuşi interiorul sistemului. Îmi place să cred, totuşi, că o reformă a educaţiei poate fi implementată. Ca să faci acest lucru, avînd experienţa trecutului, trebuie să ai, înainte de toate, un plan de acţiune. Cine îl va face? Teoretic, ministerul, ministrul cu echipa lui. În practică, asta înseamnă un grup de birocraţi în care ministrul, de regulă, este o marionetă a sistemului. Aşa a fost aproape totdeauna pînă acum. Birocraţii din instituţiile statului au un simţ extraordinar de autoapărare, de a-şi menţine funcţiile, de a învîrti hîrtii, de a-l convinge pe dl/dna ministru că nu e bine să faci reforme, că a aplica politica unui status quo te fereşte de erori. Aşa este. A nu face nimic este totdeauna sănătos în politică.
Eu nu cred, aşadar, că reforma poate pleca din structurile ministerului. Actualul ministru, tînăr, pare un om potrivit să facă reforma mult aşteptată. O va face? În general, sînt optimist, contextual sînt sceptic. Ca să o facă, ar trebui să aibă un grup de lucru din afara ministerului, să dialogheze cu profesorii, cu elevii, cu studenţii. În fond, reforma asta este pentru noi toţi. Este dispus să facă reforma? Dacă va fi şi dacă va avea succes în comunicare, guvernul, parlamentul, Cotrocenii, mass media îl vor susţine? Mi-e teamă că această reformă, chiar iniţiată cu succes şi argumentată bine, se va împotmoli la nivelul disputelor de partid sau de palate. Dar nu cred că se va ajunge acolo, pur şi simplu nu se va face nici o reformă. Ce poate fi mai confortabil decît să nu faci nimic?
Final
Evidenţa reformei din sistemul educaţional este similară cu evidenţa reformei din sistemul administrativ. Toată lumea este conştientă că reformele trebuie făcute, nimeni nu a făcut, de fapt, nimic. Se va urni ceva din loc, pînă la urmă?
Cititi primul articol despre acest subiect aici.
Despre autor: Sorin Paliga, doctor, lector, lingvist specializat în studiul comparativ al limbilor slave şi indoeuropene; a tradus din cehă, engleză, franceză, ocazional şi din alte limbi; membru al unor asociaţii de specialitate, membru al Uniunii Scriitorilor. http://www.unibuc.ro/prof/paliga_v_s/
Stimate Domnule Profesor Sorin Paliga!
1. Aţi ridicat o problemă arzătoare, valabilă nu numai în domeniul educaţiei. Competenţa în a conduce România de către politicieni, care au cu totul alte specializări decât cea necesară în locul unde sunt puşi „şefi”, poate fi pusă la îndoială, la toate domeniile de activitate.
2. Problema educaţiei în România, este „bolnavă” de la rădăcină. Bugetul acordat educaţiei este de 3,14 % din bugetul total al României, în timp ce de exemplu Finlanda acordă 30% din bugetul sau educaţiei.
3. Problema notarii elevilor şi studenţilor este nerealista. Îmi aduc aminte ce agitaţie s-a stârnit în Politehnica Ieşeană, când acad.prof. Mangeron Dunitru m-a notat cu „f.bine, cu distincţie”, înscris în catalog şi în carnetul de student. Dumnealui i s-a părut că f.bine, nu e suficient pentru un student, care vine la examen cu o noutate absolută în mecanică teoretică!
4. Politicienii sunt interesaţi doar de prezent. Nimănui din România nu-i pasă de viitorul ţării. Ori viitorul = Educaţia. Şi nimic altceva.
Foarte rezonabile propuneri. In primul rînd sistemul de notare si reducerea drastica a corpului de inspectori.
In privinta notarii, cele 5 trepte ar reprezenta, daca inteleg bine urmatoarele grade de stapanirea cunostintelor, unde numai 1 nu e nota de trecere. „Suficient” ar insemna ca elevul merge in cirje in ce priveste materia, dar merge. Exceptional ar trebui nu tinut pentru Dumnezeu ci dat ori de cîte ori e cazul.
1) insuficient, 2) suficient, 3) bine, 4) foarte bine, 5) exceptional
In privinta mersului in doua schimburi, in mod sigur autorul are dreptate.
Am totusi o oarecare rezerva, anume daca nu ar trebui analizat odata cu atentie acest sistem „original”. Poate ca practicat partial sau modernizat, ar reprezenta totusi ceva. In prezent localurile sunt „gratuite” dar in perspectiva se va ajunge probabil la externalizare a serviciilor (localurile scolare vor fi inchiriate iar personalul de intretinere va fi furnizat de firme terte) care s-ar putea sa coste sa usuce.
Argumentul ca eliminarea schimburilor nu presupune dublarea numarul de profesori e notabil.
Va trebui insa ca elevii sa primeasca un gratuit prinz la scoala. Asta inseamna inca o extrenalizare (a prepararii si servirii mincarii, o cantina) plus amenajarile de rigoare. Dar masa scolara e un element care intra in formatul propus in articol.
Desi nu e esential in contextul propunerii, mi se pare potrivit un sistem (practicat si in scolile suedeze) de servire a prînzului ,,in miljocul orelor” adica intre 12 si 13. O pauza binevnita cu facutul plinului. Creierul consuma 20 Wati din consumul total de 100 al corpului.
Elevii mai consuma si O2 iar pentru asta exista o solutie relativ simpla cu un ventilator central cu prize de aer in fiecare sala de clasa si admisie prin ventile reglabile in tocul ferestrelor partea de sus (nu presupune schimbari prea drastice intr-o constructie evidenta). Nu stiu norma in scoli, dar in apartamente legea locuintelor (cea suedeza) impune o circulatie de 20 litri pe secunda de aer la un apartament cu 3 camere. Un schimb total al aerului la fiecare 2 ore. Eficienta ventilatiei naturale e mult mai mica.
O reformă a educației mi se pare punctul de cotitură în evoluția României contemporane. Atunci cînd se va face această reformă, voi putea exclama: da, în sfîrșit România a cotit-o bine. Este o reformă mult mai dificil de făcut decît reforma politică, unde lucrezi cu birocrație și cu bla-bla, aici e vorba de lucruri concrete, reale și de armonizarea unui triunghi foarte greu de armonizat: elev/student–părinte–profesor/educator. Aici nu mai funcționează șmecheriile de tip birocratic, declarațiile de presă pe aeroportul Henri Coandă și alte alea. Aici ori știi ce vrei și unde vrei să ajungi ori nu faci. Deocamdată singurul care a făcut ceva, cu fapte demonstrabile, a fost ministrul Marga în mandatul 1997–1999, în rest nimic.
In „vest”, cel putin de la liceu in sus, se evalueaza in procente, si de obicei 50% e nota de trecere. 95%..100% e extrem de greu de atins, iar la note mai mici, daca elevul a facut 25%, asta este, nu primeste „4 din 10”.
Dupa mine, ar fi mai usor de inteles, n-ar mai exista problema notelor 1..4, si ar face ca nota 10 (adica 100%) sa fie intr-adevar greu de obtinut.
Pentru clasele primare, ar fi OK cu 1) insuficient, 2) suficient, 3) bine, 4) foarte bine, 5) exceptional, dar de la un nivel in sus, procentele mi se par mai potivite.
Adrian: O precizare, in comentariul meu calficativele in text le-am pus doar cu scopul sa ilustreze cifrele 1-5.
Un alt format care se pratica in Suedia (bun sau rau) este acela ca nu se da examen de bacalaureat. Daca la inceput am fost sceptic, incep sa cred ca asta ar elimina un circ interminabil, resurse risipite in fiecare an inclusiv stresarea inutila a absolventilor. Ce altceva poate fi o masura mai exacta a cunostintelor decît media pe tot liceul? Keep it simple! In cazul unei continuari la facultati de profil, se poate considera si o medie partiala la materiile relevante profilului respectiv.
Pareri?
Un alt lucru care stiu ca da bun rezultat este posibilitatea de a intrerupe (in principiu neconditionat) cursurile la facultate.
Un student la arhitectura de exemplu poate intrerupe un an, timp in care 6 luni urmeaza un curs universitar de arte plastice (un complement pentru specialitatea lui, desi arhitectura nu e acelasi lucru cu artele plastice) si paralel face o practica (de specialitate) la un atelier de arhitectura. Acolo i se dau teme de lucru adevarate (depinde de aranament cu patronul respectiv) de proiectare, bineinteles adaptate la nivel.
Apoi studentul cu pricina mai intrerupe inca odata un an pentru un curs Erasmus la o alta facultate de arhitectura din Europa (nu ,,pierde” nimic la diploma). La sfarsitul perioadei de facutate din strainatate, fostul patron il suna cînd inca nici nu ajunsese in tara si ii ofera angajare permanenta la atelierul sau. Dupa inca 4 ani de lucru acolo i se ofera postul de director pe care il refuza.
E un exemplu real.
Alti studenti intrerup pentru alte motive. De exemplu sa incerce cu totul alta specialitate (e cît se poate de important) sau… sa mearga in jurul lumii sau orice altceva.
S-a menţionat relativitatea aprecierilor din diferite unităţi de învăţământ.Dacă profesorii sunt buni, şi elevii sunt buni.(în medie).Dacă profesorii sunt slabi, nici elevii nu pot fi mai buni.Nici un sistem de notare, nu poate aprecia, utilitatea pentru societate a unui elev sau student.Cred că ar fi mai bine ca la sfârşitul unui ciclu de învăţământ (trimestru,semestru,an,absolvire),învăţăcelul să scrie o lucrare,cu orice temă doreşte el,care-i place cel mai mult,şi-l reprezintă cel mai bine ! Şi lucrarea să fie prezentată public, de faţă cu părinţii,profesorii,colegii. Şi…atât ! La intrarea într-o treaptă superioară,să -şi prezinte „opera” comisiei de admitere,cu propunerile lui de aplicare, cu beneficiile pentru societate,etc. Principiul care ar sta la baza unui astfel de sistem, ar fi:”Cum ştii să gândeşti, şi ce stii să faci?? Eventual, pentru specialitatile tehnice, sa vină cu un prototip de ceva conceput de el.
@Adrian. Orice sistem e bun dacă e coerent și aplicat cum trebuie. Problema sistemului românesc de notare nu este că are 10 niveluri (francezii au 20, oribil!), ci că are 10 niveluri teoretice, în practică sînt 7, de aici o serie de efecte negative pe toată linia.
Discuția poate fi lungă, nu există o soluție perfectă și, evident, nici eu nu dispun de o baghetă magică. Cred însă, bazîndu-mă pe experiența mea și a altora, că:
– există o teribilă interție la schimbare, care s-a văzut în perioada 1997–1999
– sistemul de notare TREBUIE să fie radical diferit de cel actual, pt a fi perceput ca o schimbare radicală, nu ca o simplă cosmetizare; el trebuie explicat și înțeles ca atare, nu băgat cu sila
– sistemul de notare nu identifică genii de pe băncile școlii, ajută doar la o evaluare aproximativă; el trebuie să identifice talente pe domenii, nu talente globale, așa ceva nu există; omul multilateral dezvoltat era o iluzie a comuniștilor, care persistă în clișeul că pe vremea comuniștilor sistemul de învățămînt era mai bun
– sistemul de notare este o prioritate absolută, deoarece are o componentă axiologică, lucru de care suferă societatea românească, dispusă să tolereze incompetența și incoerența pe principiul „hai, dom’le, nu fi rău, lasă-l și pe el”.
O evaluare mai exactă, în procente, permite ca la unele cursuri nota de trecere să fie 67%, iar pentru absolvirea facultății o medie de minimum 62% (numere reale de la facultatea pe care a făcut-o fiul meu).
Nimeni nu a avut „10 curat” (nici măcar pe aproape) în vreun an de liceu sau de facultate, la el în clasă.
Menționez în treacăt că o schimbare de acest gen ar îndeplini și condiția de a fi un sistem „radical diferit” de situația actuală.
Metoda cu procentele se practică la examenele gen grilă, unde a clar ce procent ai. Acestea sînt cazuri rare și irelevante discuției de mai sus.
La grilă și nu numai. Un examen scris „clasic” se poate ușor converti într-un procentaj.
Întrebari corolare:
1. de ce sunt cazuri rare? Marea majoritate a testelor (în „vest”) sunt grilă.
2. de ce sunt irelevante discuției de mai sus? Un test de 20…40 întrebări, corectat clar, ar fi transparent și ar rezulta în note care reflectă cunoștințele elevului, indiferent de „toanele” profesorului.
Cu ce e mai bine sa se acorde nota 7 din 1..10 fată de (să zicem) 60% din 100%? Cu ce ar fi mai bun sistemul daca ar da nota 7 din 4..10? Dupa părerea mea, un procentaj e ușor de înțeles și mai obiectiv.
@Adrian: deoarece testele grilă se aplică doar uneori, nu tot timpul. În al doilea rînd, nu toate materiile se pot încorseta într-un test grilă. Ele fac parte din sistem, dar nu reprezintă tot sistemul.
Indiferent dacă testul este grilă sau nu, principiul de notare poate fi la fel: elevul/studentul știe 74% din materie, primește 74%. Daca știe 27%, primește 27%.
Sistemul ar fi usor de înțeles și direct comparabil între instituții de învățămînt din România si străinătate.
Repet întrebarea: cu ce ar fi mai buna propunerea de a se elimina notele 1..3, atunci cînd ar rămîne dificil de răspuns la întrebarea dvs „cum faci, ca profesor, diferenţierea între nota 9 şi 10 sau între nota 9 şi nota 8”?
Procentul e procent și semnificația lui este clară.
@Adrian. Ne învîrtim în cerc. Evaluarea unui elev/student e, de cele mai multe ori, mai complexă decît un test grilă. Apoi un test grilă e inaplicabil la clasele mici, devine relevant de la o anume vîrstă încolo și cît de cît relevant la elevi maturi/studenți. În al treilea rînd, sistemul educațional are un rol mult mai amplu și mai complicat decît să dea note/calificative/procente. În al patrulea rînd, nu elimin (eu) notele 1,2,3, le-au eliminat profesorii în ultimele decenii! Și nu le folosesc. În al cincilea rînd: un nou sistem de notare are tocmai scopul de a-l face eficient, simplu, clar.
Mă opresc aici.
P.S. Testele grilă se folosesc și la noi, mai ales la examenele de admitere și pot fi considerate relevante. Dar pînă acolo? Dar după aceea? Nu e așa simplu…
A folosi sau nu testele grilă, mai mult decît în prezent, este o discuție paralelă. Notarea în procente nu este legată de testele grilă. Aceasta ca răspuns la punctele dvs 1 si 2. Punctul 3, de acord, dar asta nu este în dispută și nu este legat de notarea procentuală. Punctul 4, fără comentarii. Punctul 5, cerințele enumerate sunt îndeplinite de notarea procentuală — aveți o alternativă mai bună?
Bun, procentual față de ce punct de referință? Ce procente măsori? IQ? Cunoștințe? aptitudini? să luăm un elev în clasa a VII-a, materia geografie sau istorie sau ce dorești. Mai departe?
Dezvoltă o reformă coerentă de la A la Z, pe scurt.
Cu atata reforma… nu mai ramane piatra pe piatra!!
A se vedea : http://www.cotidianul.ro/catastrofa-invatamintului-universitar-203692/ (a facut multe baluri pe net da se pare ca in ultimul timp avem memorie scurta… mai scurta ca minijupele din 70-74!)
Sau redau o parere a unei tinere cadru didcatic la o universitate (mi se pare parti): „BAC-ul de pana acum era o minciuna generala. Apoi, intreaba-i pe cei apropiati tie care lucreaza in sistem, daca nu se fac mereu presiuni pentru promovarea elevilor slab pregatiti. Daca nu s-ar face n-am mai avea atatia absolventi, n-am mai avea atatia picati. Pentru ca este inadmisibil sa termini doisprezece clase si sa nu stii sa scrii si sa citesti. Si sa nu crezi ca numarul acestor copii este mic. Cum au ajuns copiii aceia in clasa a 12-a? Iti spun eu: prin scandal si spaga!
Ar trebui sa se faca o analiza care sa releve clar cati dintre picati erau semianalfabeti. In cat la suta dintre tezele la romana apareau mai mult de 20 de greseli grave de ortografie. Abia atunci o sa incepem sa ne punem mainile in cap.”
Retineti insa perla asta : „este inadmisibil sa termini doisprezece clase” DOISPREZECE clase! Pe vremuri (anii 60) o astfel de greseala era „penalizat” si de profesorii de sport!!!
Mai citez: „Poate ca nu ai mai corectat demult lucrari ale studentilor din Romania. Eu m-am ingrozit sa vad cum de la an la an se scrie din ce in ce mai prost. Daca pana acum aveam probleme la cratime si scrierea cu doi “i”, acum se scrie “sunte-ti”, “ve-ti fi intrebati”, “stunden-tii” … te doare capul! Si grav e ca majoritatea scriu asa. Si la cei de la stat avem probleme, nu mai vorbesc despre cei de la particular.” In anii 60 un absolvent de 7 sau 8 clase primare nu scria “sunte-ti” …
Prost este ca ne-am luat dupa altii… care deja erau o dovada de esec al „reformei” invatamtului inceputa dupa 68 – si ma gandesc la un foarte acid articol al lui Jean Cau (in Paris Match).
Eu nu vaz ce ar fi de „refromat”. Peste tot in lume calitatea invatamtului a scazut prin reforma!! Reforma ar fi sa ne intoarcem la bunele preactici de „dinainte” de 68: profesorl preda si elevul invata. Daca nu invata nu promoveaza!!
In concluzie
– “reforma invatamantului” s-a dovedit a fi un esec (la fel ca si in Europa de vest, SUA, Canada)
– “democratizarea” prin scaderea baremelor este cauza esecului. De fapt o idee complet cretina despre democratie
– privatizarea invatamantului a fost doar un pretext pentru profituri particulare.
Azi ne-am pricoposit cu leaturi de tineri dotati cu patalamale despre care se presupune – ei sunt convinsi – IN MOD GRESIT ca ar fi bine instruiti…
Faptul ca fenomenul este “global” nu ma incalzeste …
Sistemul nostru de invatamant indeplineste foarte prost prima cerinta a oricarui sistem de invatamant : transferul unui minim de cunostinte catre elevi (de multe ori alora mai destepti li se inculca o “gimnastica” verbala vecina cu betia de cuvinte, smchereleala curata, si invata sa “argumenteze” adica sa vorbeasca fara continut)
A doua cerinta – socializarea – este si ea indeplinta defectuos – dovada sunt stirile de senzatie. Cele mai scarboase mi se pare bataile intre fete provocate de gelozie…
A treia cerinta – predarea “valorilor” de baza sau de vreti “mainstream” …. Hai sa fim seriosi… Pregateste “consumatori” cu creiere spalate pentru piata globala.
De fapt invatamantul nostru tinde sa devina doar un „buffer”, un factor temporizator al intrarii pe piata muncii (extrem de redusa in Romania) si in acelasi timp – legat de aceasta functie – un pretext de castig material sustinad un numar de „faculati” complet inutile dpv al pietei muncii.
Adică, să fiu clar: nu rezolvăm nimic dacă dna profă de geografie îi dă lui Gigel nota 70 % în loc de 7 și lui Ionel nota 80 % în loc de 8. Ce rezolvăm dacă mai adăugăm un zero? Repetăm inflația din timpul guvernului Văcăroiu în sistemul de notare?
Un sistem de notare trebuie să fie simplu, clar, eficient, ușor de implementat. El nu poate aspira să descopere talente și genii, astea se fac pe parcurs prin alte metode, un sistem de notare trebuie să asigure o plasare aproximativă într-un sistem de valori, pe care apoi timpul, viața, evoluția, aptitudinile, pilele, norocul le dezvoltă sau nu le dezvoltă. Dacă, de ex., Gigel are note, să zicem într-un sistem de la 1 la 5, cuprinse între 3-4 la aproape toate materiile, și de 5 la matematică, putem presupune că Gigel se va dezvolta ca un bun matematician sau un bun fizician, dar nu trebuie să fim surprinși dacă, ulterior, va evolua spre științele politice și umaniste. Viața e de multe ori mai complicată decît un sistem de notare de la 1 la 5 ori de la 1 la 10 ori de la a la f.
@Ghita Bizonu’. Nu știu dacă e chiar așa. E mult de vorbit aici.
Bun, procentual față de ce punct de referință? Ce procente măsori? IQ? Cunoștințe? aptitudini?
Procentual din materia care a fost predată, în clasele mai mici, sau care trebuie studiată in facultate.
Adică, să fiu clar: nu rezolvăm nimic dacă dna profă de geografie îi dă lui Gigel nota 70 % în loc de 7 și lui Ionel nota 80 % în loc de 8. Ce rezolvăm dacă mai adăugăm un zero? Repetăm inflația din timpul guvernului Văcăroiu în sistemul de notare?
Un sistem de notare trebuie să fie simplu, clar, eficient, ușor de implementat.
În ziua de azi 7 nu înseamnă 70%. 7 înseamnă ca așa i se pare profesoarei ca i se cuvine lui Gigel.
Dvs, cadru didactic, va întrebați: “cum faci, ca profesor, diferenţierea între nota 9 şi 10 sau între nota 9 şi nota 8?″ Sistemul propus raspunde „simplu, clar, si eficient” – nota masoară cunoștintele, într-o manieră usor de înțeles.
În articol, ați expus ca o problemă sistemul de notare. V-am propus o soluție. Reacția dvs a fost sa distrageți atentia referindu-vă la altceva („nu toate examenele sunt grilă”, „viața e de multe ori mai complicată decît un sistem de notare de la 1 la 5 ori de la 1 la 10 ori de la a la f”) — lucruri adevărate, dar tangențiale discuției.
@Adrian.
Nu am distras atenția, discut ori măcar încerc să discut. Ce înseamnă „Procentual din materia care a fost predată”?
„În ziua de azi 7 nu înseamnă 70%. 7 înseamnă ca așa i se pare profesoarei ca i se cuvine lui Gigel. Da, probabil, dar ce înseamnă 7 într-un model absolut propus?
„Sistemul propus raspunde “simplu, clar, si eficient” – nota masoară cunoștintele, într-o manieră usor de înțeles.” Din păcate nu e deloc așa, nu reușim să definim punctul absolut de referință.
Ultimul paragraf: răspuns la început. Nu sînt tangențiale discuției, sînt chiar o parte a esenței problemei.
Deci, mai clar, cum funcționează sistemul propus? Cum face proful Paliga să-i dea nota 7/70 % lui Gigel fără teamă că, de fapt, Gigel merita 8,5/85 sau 6,5/65? Să zicem la materia istoria României.
De acord cu S Paliga referitor la o scala simpla. Altfel discutia incepe sa semene cu cea despre sexul ingerilor.
Oamenii nu sunt prosti, inteleg si 7 si 70 cu usurinta. Dar ce vrei de sa le comunici cu 7 sau 70 sau cu 3? Sa-i umilesti, sa-i pedepsesti? Un trei inseamna, ,,te descurci dar vezi ca altii pot mai bine si distanta fiind mica pina la nivelul maxim merita sa mai face ceva in plus”. Sau altuia cu nota 1 (insuficient): ,,Alarma, trebuie sa faci ceva. Dar nu e imposibil, uita-te la cei din jurul tau”. Etc… Oamenii au nevoie de reprezentari ale starii lor actuale si ale dinamicii acesteia. Masura la milimetru nu-i ofera nimic in plus, pentru ca la vîrsta unui elev el se schimba tot timpul.
Apoi, chiar daca ideea unei scari cu diviziuni fine e excitanta, care este rezolutia de masura de care e capabil educatorul? Ionica stie mate de 17 puncte, Maria de 22. Sau parca ar fi invers…?
In Suedia discutia despre notare are tot caracterul povestii cu cocosul rosu. Ba sa nu fie de loc, ba sa fie litere, ca de cifre se sperie lumea (de unde au mai scos-o si pe asta, si cîinii pot invata sa numere?) sau, ba nu, calificative, sau puncte, in functie de volumul materiei.
Intalnirile cu parintii sunt individuale. La clasa primara la aceste intalniri auzeam mereu acelasi lucru ,,a luat 46 puncte din 54 la proba de matematica; media clasei e de 35, se grabea dirigintele sa adauge”. Etalonul e media clasei cu alte cuvinte, nu vîrful. Pe de alta parte, acest sistem creaza multi specialisti buni, pentru ca intervin multe alte principii, cum ar fi lucrul in grup, abordarile integrale.
De exemplu, proiectele unui student arhitect-urbanist in anul I sunt o amenajare zonala, asta cînd el inca nu are habar de baze. Dar pleaca pe teren, aduna planuri de la primarie, isi bate capul si scoate un proiect care nu e perfect, dar in care sunt incluse multe conexiuni pe care le-a creat el insusi. Studentul român la arhitectura face cu un an mai mult. Pîna in anul 5 deseneaza numai scari, coloane, capiteluri. La sfîrsit da buzna sa invete conexiunile si gîndirea de ansamblu dar e prea tîrziu, e cimentat as brick in the wall.
Contrar d-lui Ghita Bizonu’, o fi mult de vorbit aici, dar rezolvînd asta avansam cu cîtiva metri pe un drum lung.
Deci, mai clar, cum funcționează sistemul propus? Cum face proful Paliga să-i dea nota 7/70 % lui Gigel fără teamă că, de fapt, Gigel merita 8,5/85 sau 6,5/65? Să zicem la materia istoria României.
La istoria României, aș propune un test grilă, dar în caz că nu va plac grilele, și un examen oral mai îndelungat îl poate evalua în mod asemănător pe Gigel. La alte materii, dvs. sunteți cadru didactic, știti mai bine sa evaluați cît din materie a asimilat studentul. Grila nu e obligatorie, dar o evaluare a procentului din materia de curs pe care studentul îl stapînește e similară.
Dupa parerea mea, în sistemul actual, problema e la ambele capete ale notelor: 4 nu înseamnă că studentul știe 40% și 10 nu e 100%. 100% ar trebui acordat foarte rar.
Poate ca e subiectivă o diferentă între notele 78% si 79%, dar e mai bine așa decît să avem doi studenți notați la fel, unul care știe 75% si celălalt 84% — fără sa fi fost de cealaltă parte a baricadei la un examen, mă gîndesc că se poate aprecia diferența dintre ei.
@Adrian. Deci tot sistemul se reduce tot la cum cred eu, doar că nu dau 7 ci 70 sau, mă rog, 73 și îl evaluez cum mă pricep mai bine. Hm… Eu zic că nu ai priceput în ce constă problema și cît de complexă este.
Punctul de vedere al D-lui Petrineanu este real: în anul final de facultate eşti „bată de carte” şi nu ştii să faci nimic!
Mai mult decât propune Dumnealui privitor la o activitate concretă, mai timpurie, eu aşi opta pentru un an pregătitor al studentului, acolo unde specificul facultăţii o permite, ca anul preşcolar de la grădiniţă (!).
Candidatul, plătit ca un ucenic, într-un institut de proiectare sau într-o uzină mare, sau la o fermă mare, sau spital, etc., să ia contact cu problematica meseriei, cu moduri de rezolvare, cu nevoia de a avea cunostiinte teoretice, pentru a rezolva probleme concrete, să facă o muncă de „jos”.
Iar profesorii să-şi intocmească programaul de studii al studenţilor orientat pentru rezolvarea cu prioritate a acelei problematici reale ! Chiar dacă va fi nevoit să acorde un oarecare timp pentru a afla şi a-şi reîmprospăta aceleaşi cerinţe concrete, specifice.
Ce specialişti buni ar rezulta, în masă !!
Domnilor Paliga si Petrineanu
Amandoi stiti foarte bine ca eu nu am facut decat sa reproduc parerile unor profesori universiatri. Pareri scrise care pot fi gasite pe net. In plus fosti colegi de serviciu, azi cadre universitare (ieri cercetatrori stiintifici), se plang de niveleul scazut de cunostinte al studentilor – nu stiu ce stia un admis in anii 75-80!!
Si unul din motive este ca sistemul clasic este considerat “un sistem dur, nazist aproape: 4/6”. Si astfel elevul este incurajuta sa fie puturos si sa nu invete minimul necesar. Sistemul asta este insa sistemul care a produs destui informaticieni care azi fac ca la Windows romana sa fie a 2a limba vorbita, v-a produs pe dvoastra domnule Paliga … si destui medici care au “cautare” in vest. Insa daca dvoastra nu stiti care sunt conditiile in care un elev merita 5 in loc de 4 … inseamna ca niciodata nu veti avea un sistem satisfactor (chiar si un sistem informatic depinde de factorul subiectiv uman.
Ca eu ca programator trebuie sa lucrez cu un profesionsit in domeniu – orice domeniu! – si depind de metodele lui. Stiu ce zic… fara sa vreau am provocat o cearta intre 2 medici … care evaluau diferit un simptom… Circu de pe lume.
Ptr ce sa schimbam ceva ce merge? Doar ptr ca nota 1 inseamna ca loaza a fost suficient de proasta sa se lase prinsa copiind? Ca nota de 2 se dadea si ptr un dezinters manifest si sfidare? Ma rog, in liceu ptr ca nu stiai nimic primeai scurt un 3 … Liceul Mihai Viteazul in anii 67-71 (si primeau si elevi bunicei daca erau prinsi ca “sarisera” lectia cu motivatia “trebuie sa inveti tot manualul nu numai lectiile care iti plac! 3 ! magarule!!” . Si sa vad pe ala care nu a “sarit” nici o lectie, niciodata, la nici o materie.)
Si in definitv rostul sistemului de notare nu este de a diferentia intre cei incapabili (indiferent de motive) ci a diferentia intre cei capabili a primi o specializare profesionala (si, fara suparare, si sudorul si profesorul universitar au fost specializati. In domnii diferite dar totusi specializati fata de “inginerii cu carca”)
Si in atentia domnului Paliga – la scoala generala 40 din Bucresti si in anii 50-60 erau si corigenti si repetenti. Ba am vazut si unu ramas repetent in clasa a 3-a! (dezinteres maxim… anul urmator s-a pus pe invatat ca nu ii placea sa auza repetentu dupa usa bate toba la papusa). De abia prin 79-80 s-au dat indicatiile “pretioase” ca sa nu se mai lase corigenti si repeteti (pesemne ca urmare a unei contamimari cu idei “progresiste” care au urmat contestatiei din 68. Cred ca sunteti prea tineri ca sa intelegeti despre ce vorbesc – eu insumi fiind “la limita”).
Parafarazandu-l pe Clemanceau incep sa cred ca invatamantul este o problema prea importanta ca sa fie lasata pe mana profesorilor. Nu de alta insa prin alte parti s-a ajuns si la asta: ” Gert Hekma teaches gay and lesbian studies in the Department of Sociology and Anthropology at the University of Amsterdam “…. Bani delapidati!
Nu aș generaliza. Ieri, fostul decan al facultății noastre mă oprește și-mi spune: vă felicit pentru nivelul extraordinar de bun [la engleză] al grupei dv [de cehă], nu am avut de mult o grupă așa de bună. Așa este, este o grupă peste medie. Nu astfel este și grupa cealaltă, numită LMA (limbi moderne aplicate), sub medie.
Nu aș generaliza privind nivelul studenților. Nu cumva funcționează și aici nostalgia pt anii tinereții? Cînd totul era frumos, cald, liniștit… cînd mergeam la mare și ne distram cu fetele și cu băieții.
Sistemul educațional evoluează. Față de timpul lui Comenius, studenții de azi, dacă luăm latina ca punct de referință, sînt niște inculți, cine mai știe latină azi? Atunci o știau toți intelectualii, ba chiar și mulți laici (sigur, în contextul în care analfabetismul era majoritar).
Evident, nu mă pot pronunța în domenii precum politehnica, nu știu ce nivel era și ce nivel este acum. În domeniul umanist, suferim de subfinanțare, eu – de ex. – am avut o singură dată 500 euro pt o deplasare pt un program Erasmus, în rest toate participările la simpozioane, în țară sau peste hotare, au fost aranjamente personale. Nu e normal, dar e uzual.
D-l Pincu: suntem de acord de necesitatea unei ,,ucenicii” a studentului. In exemplul pe care l-am dat rezulta clar cum poate functiona in realitate. Un lucru frumos este ca in Suedia nu a dat nimeni ,,Ordonanta de urgenta” ca studentii sa poata face o practica de specialitate.
Pentru asta est necesare pe partea de prevederi sa poti intrerupe neconditionat cursurile si reveni, bineinteles. Studentul isi face singur aranjamentul pentru locul de practica. Acolo este platit cam la nivelul salariului de debut, vreo 2500 euro brut. Deci nu e sclav, iar patronul il ia din necesitate. Uneori practicantii (sau cei care isi fac proiectul de diploma) fac pentru firma lucrari, studii, de inalt nivel pentru care aceasta nu-si permite sa angajeze un specialist. Un practicant este totusi mai ieftin. Pentru lucrare de diploma nu se plateste insa salariu (daca nu ma insel). Din pacate, locurile de practica sunt totusi la latitudinea partonilor. Nimeni nu-i poate obliga sa ia pe cineva si atunc cind il iau este adesea pe baza recomandarii unui salariat. Locurile se dau ,,pe sub tejgea” nu se anunta. In schimb, se anunta temele pentru proiectele de diploma si firmele sunt cele care sunt la cheremul studentilor. Daca tema nu e intresanta, nu vine nimeni. Am mai spus ca adesea locul de practica sau cel pentru proiect de diploma devine si locul de munca al absolventului.
Spuneti ,,în anul final de facultate eşti “bată de carte” şi nu ştii să faci nimic!” ceeace stim cu totii.
La asta vina se imparte intre sistem, facultate si student. As fi insa rezervat cu privire la anul pregatitor. L-as lasa pe student sa-si aleaga singur momentul unei practici. Cind intra la facultate inca nu are idee de continutul materiei pe care o va studia. La ce sa-l pregatesti (practic) si cum? E mai potrivit sa faca o practica undeva pe la mijlocul facultatii.
Facultatii ii revine datoria sa dea un continut cursurilor care sa permita studentului sa se integreze in disciplina timpuriu. Cursul trebuie sa dea studentului si o imagine a potentialului disciplinei. Nu trebuie sa fie ,,usor” dar trebuie sa fie atractiv. In exemplul cu arhitectura, studentul primeste proiecte de trimestru sau an sa proiecteze un complex cu magazine, locuinte, infrastructura, cai de acces intr-un loc concret definit, de exemplu imprejurimile Magazinului Sora si Garii de Nord din Bucuresti. El va trebui sa ia taurul de coarne asa cum stie el. Sa mearga la comisiile tehnice ale primariei care sa-i dea planuri de situatii, PUZ-uri, mai stiu eu ce. Genul acesta de lucrare il cam lasa perplex dar rezultatul este orice altceva decît blazare, rutina si deruta in privinta specialitatii. Dupa anul I in exemplul dat de mine, cam 3 din 10 s-au retras de la arhitectura. A fost mai bine asa, decit sa faca asta la sfîrsitul faculatii.
Cuvintele cheie ar fi deci flexibilitate, libertate de alegere si abordare integralista.
Ghita Bizonu’
@George Petrineanu. „In exemplul cu arhitectura, studentul primeste proiecte de trimestru sau an sa proiecteze un complex cu magazine, locuinte, infrastructura, cai de acces intr-un loc concret definit, de exemplu imprejurimile Magazinului Sora si Garii de Nord din Bucuresti. ”
La sfîrșitul anilor ’70, la Inst. de Arhitectură se organizau periodic expoziții ale proiectelor studenților privind sistematizarea Bucureștilor (cum se numea atunci). Era înainte de marile demolări. Din acele proiecte frumoase nu s-a pus în practică NIMIC, absolut nimic. Și cîtă nevoie avea Bucureștiul de o modernizare! Are și acum, deoarece acele proiecte de model nord-coreean au adus disfuncții majore, nu au fost făcute de specialiști, au fost făcute de politicieni pe gustul unui primitiv. Și ce s-a construit în România după 22 dec. 1989 dovedește, în bună parte, același primitivism al parvenitului.
@ George Petrineanu:
„Cînd intră la facultate încă nu are idee de conţinutul materiei pe care o va studia. La ce să-l pregăteşti (practic) şi cum? E mai potrivit să facă o practică undeva pe la mijlocul facultăţii.”
Cu asta aţi ajuns, însfârşit, la miezul problemei educaţiei din România (şi nu numai!)
Câţi, (în %), abiturienti au habar de ce sunt în stare şi la ce sunt mai buni şi, în acelaşi timp, domeniul ales să fie şi pasiunea lor??
Cine, când şi cum trebuie să se ocupe serios de orientarea profesională a elevilor?
Fără această orientare, bine făcută (că la japonezi, de ex.), vom obţine, cu toate reformele din educaţie despre care se face vorbă, profesionişti buni, nu nişte roboţi conformi şi conformişti cu standardele existenţe; progresul real tehnico-ştiinţific şi o activitate profesională rodnică sunt promovate în primul rând de pasiune!
Numărul de „rataţi profesional” este invers proporţional faţă de calitatea orientării profesionale timpurii.
Asta este marea a problemă a României: integrarea socială/profesională a tinerilor, așadar nu atît sistemul educațional, care nu poate fi așa de prost cum spun mulți, de vreme ce mulți români excelează peste hotare dacă se angajează acolo. Sigur, integrarea profesională/socială este influențată de sistemul de educație, dar nu numai. Asta ține de scara valorilor, de felul cum selectăm oamenii, cum îi orientăm. Aici cred că este deja o tragedie națională…
S. Paliga: ,,La sfîrșitul anilor ’70, la Inst. de Arhitectură se organizau periodic expoziții ale proiectelor studenților privind sistematizarea Bucureștilor (cum se numea atunci). Era înainte de marile demolări. Din acele proiecte frumoase nu s-a pus în practică NIMIC, absolut nimic. Și cîtă nevoie avea Bucureștiul de o modernizare!”
Intîmplator am vazut si eu atunci acele proiecte afisate. Mi-u facut o impresie puternica pentru ca nu eram obisnuit cu astfel de acte de ,,deschidere” destinate publicului.
Mersul firesc ar fi fost ca unii dintre acei studenti sa fi fost deja ,,ancorati” in vreun institut de proiectari bucurestean (asta era formula atunci) de exemplu prin intermediul unei practici si a proiectului de diploma. Ulterior absolvirii ar fi putut sa continue in acel institut si, dupa o perioada introductiva de 6-8 luni sa primeasca misiuni de proiectare asemanatoare, ocazie cu care ar fi transferat ideile privind sistematizarea Bucureștilor (cele expuse de care scrieti) in realitate. Mission accomplished! Asta mai presupunea ca dupa perioada de introducere tinerii specialisti sa primeasca mandat deplin (si sprijin) pentru a livra ceeace ei erau capabili.
Am aratat ca am vazut aceasta schema functionînd. Schema prin care se acorda mandat fiecarui angajat e importanta in general vorbind pentru o organizatie viabila, flexibila si care isi serveste clientii. Am mai pomenit de faptul ca functionarii trebuie sa fie sprijiniti si determinati sa aibe o libertate de manevra si sa o foloseasca in favoarea solicitantului/clientului in loc de a face tocmai opusul, anume sa ingreuneze la maxim mersul solicitarii din exces de zel, teama de reaspundere, mandat insuficent, si incompententa*, eventual cu scop de santaj.
* competenta: un episod adevarat este care imi este cunoscut este acela cînd dupa 2 ani de la intrarea Romaniei in UE seful unui oficii de pensii (in orasul al 4-lea ca marime al tarii) refuza o solicitare a unui cetatean suedez pe motiv ca ,,Suedia nu e membru UE”. Solicitantul are prezenta de sprit sa-i arate acestui ,,leader” pasaportul suedez plin de stelele UE, fiind membra UE din 1995. Ca sa fim drepti, ulterior am mai intîlnit si cazul unei absolvente de drept din Bucuresti care nu stia ca România e membra UE (întîmplat in 2011).
As vrea sa mai reaiau din nou un aspect care mi s-a parut interesant. Anume acela ca comisia de examinare a lucrarii de diploma sa fie constituita din specialisti in domeniu independenti (nu angajati) de facultate. Singura exceptie fiind indrumatorul de proiect (nu mai stiu daca el face parte in mod normal din comisie).
Fata aia care nu știa că în 2011 România era membră a U.E. era, să zic așa, mai realistă. Conform celor văzute în jur, nu prea era… 🙂
In multe universitati din SUA notarea diverselor activitati se face de 0 la 100, pentru nota finala se face medie ponderata care, evident, este tot intre 0 si 100. Urmeaza apoi ceea ce unii numesc „curving” adica stabilirea granitelor intre „notele” finale care sunt A,B,C,D si F , ultima insemnind esecul si necesitind reluarea intregului curs.
Adesea granitele sunt alese privind histograma notelor (pe baza 100) obtinute. Astfel, toti sttudentii cu note sub, sa zicem, 40, primesc F si sunt declarati picati.
Vedem de aici cit de valoroase sunt […/Mod.] domnului lingvist in privinta pretinsei deformari provocate prin punerea limitei de promovabilitate la 5,00 pe o scara de la 1 la 10.
Hai sa vorbim fiecare despre ce ne pricepem si sa nu mai emitem pareri despre orice. [Atenţie!/Mod.] Ar fi o liniste de ne-ar tiui urechile.
[Mod: Pe acest sit se discută civilizat. Insultele nu sunt permise. Citiţi (şi respectaţi) Regulamentul – http://www.acum.tv/reguli-privind-comentariile/%5D
@Cititor.
Nu pare să fi priceput ce am vrut eu să spun. Repet, mai pe scurt, să nu vă plictisiți citind: problema nu este dacă notele sunt de la 1 la 10 ori de la 1 la 5 ori de la 1 la 20… problema este CONSECVENȚA cu care se aplică ~ nu se aplică niște principii de promovare, criteriile, cît mai uniforme.
Și, da, mă pricep la cele ce am scris. Dacă aveți impresia că nu mă pricep, dați-mi argumente, nu afirmații fără fond.
Aș nota, în final, un detaliu: dacă doriți să polemizăm, dați-vă numele real, eu mi l-am dat pe al meu, dv. de ce nu-l menționați? Nu aveți impresia că, pt mine, este un evident dezavantaj de a dialoga cu un stîlp, de exemplu?
Mai acum vreo 2 luni, intru în vorbă pe un forum (altul, nu acesta) cu un domn pe care-l cunoșteam și care mă cunoștea, l-am ironizat un pic (acceptăm reciproc așa ceva, ca niște oameni civilizați), după care sare la mine un anonim semnat gen X4Zy2rty și mă ia la tărbacă, concizînd, după 2-3 mesaje, că a pierdut prea mult timp cu mine?! Dv. pricepeți ceva din stilul ăsta de dialog? Pricepeți ceva din mitocăniile astea de pe forum-uri? Eu nu…
Către Moderator: faptul că scrie anonim și scrie aiurea nu mă insultă pe mine, se insultă pe el/pe ea. În primul rînd, prin faptul că nu are curaj să folosească numele real. În al doilea rînd, fiindcă nu pricepe ce am scris eu.
Dv., Cititorule, aveți concret vreo idee, vreo propunere pentru reforma educației din România? Sau e bine așa cum e? Locuiți în România?
Exemplul dat cu sistemul american provine dintr-o experiență directă cu acest sistem sau e luat din zbor, fiindcă dă bine la televizor? Dv. vi se pare firesc să avem un sistem teoretic pe 10 niveluri, dar – în fapt – să fie pe 7, deoarece note de 1, 2 și 3 în general nu se dau? Expuneți-vă coerent niște idei, niște planuri, să vedem dacă aveți ceva de spus, că să vituperați anonim pe cineva care se prezintă văd că vă pricepeți.
@Sorin Paliga
Acest Cititor (probabil din RO) poate să fie cineva care „dă şi fuge”; poate nu merită un răspuns mai lung, ci doar, pentru început, ceva scurt pentru a vedea dacă vrea să discute sau dacă doar a aruncat o piatră, în trecere fiind…
Despre anonimitate am mai vorbit, nu există soluţii bune şi în acelaşi timp simple. În plus nici n-ar aduce mare lucru.
Despre sistemul american de „curved grading”. Deci mai întâi se punctează numeric toţi elevii/studenţii dintr-un an, apoi se distribuie rezultatele pe 5 intervale notate cu litere (A…D şi E/F) în aşa fel încât în fiecare interval să cadă un procentaj prestabilit de rezultate, de ex. câte 10% pentru A şi B, 60% pentru C şi restul de 20% pentru D şi E/F (picaţi). Rezultatele astfel ajustate asigură o promovabilitate dinainte stabilită, dar se pierde informaţia despre performanţa şcolară absolută, ceea ce este o nedreptate faţă de elevii cei mai buni.
Sistemul se practică şi în alte părţi, sub diferite forme, şi are ca scop să asigure o promovabilitate dată (80% în ex. de mai sus), indiferent de nivelul de cunoştinţe. Este un „stimulent” pentru profesori să dea note (punctaj) nemeritat de mare, lucru pe care studenţii îl ştiu şi nu se omoară cu învăţatul. Este şi un şantaj al administraţiei şcolii asupra profesorului, scoala având nevoie de studenţi, adică de bani… O treabă urâtă…
Orice sistem este bun dacă este aplicat consecvent și coerent. Sistemul actual din România nu este bun nu pt că are 10 niveluri, ci pt că are 10 și, de fapt, 7, de aici o serie de consecințe, inclusiv relativizarea valorilor, care convine exclusiv incompetenților. Sistemul de notare în învățămînt corespunde, de altfel, „stilului” național de lucru – haotic, improvizat, incorent și incompetent.