Deceniile 7-8 ale secolului al XVI-lea corespund uneia din cele mai tragice perioade ale istoriei Rusiei, percepută de participanţii la seria de experimente care destructurau paradigmele medievale socotite intangibile, în termeni similari cu Vremurile Tulburi. Diferenţa majoră constă în faptul că în acest caz agresiunea îndreptată împotriva tuturor fundamentelor vieţii ruşilor a venit tocmai din partea forţei ce îşi datora autoritatea absolută poziţiei de garant al stabilităţii, ţarul şi aparatul său administrativ. Din perspectiva percepţiei memoriei contemporane şi a scrisului istoric, se remarcă prezentarea oximoronică a acestei faze a domniei primului ţar rus în raport cu deceniile precedente.
Pe urmele consemnărilor din letopiseţe, specialiştii au căutat explicaţii pentru această schimbare radicală în seria de drame personale intervenite în viaţa suveranului, boala şi riscul unei morţi apropiate şi ezitările colaboratorilor de a accepta succesiunea fiului său minor, moartea ţarinei Anastasia şi o serie de dezertări la nivelul establishmentului militar(1), circumstanţe care ar fi reactualizat traumele din copilăria şi adolescenţa liderului care exprimat în datele sale biografice toate dilemele şi contradicţiile etatismului rus. Izbucnirile sale de violenţă vor determina de altfel chiar suprimarea ţareviciului Ivan şi, indirect, desherenţa dinastică. O altă direcţie a investigaţiei a propus teza unor afecţiuni psihice precum personalitatea multiplă. Aceste elemente şi-au avut, fără îndoială, importanţa lor în procesul de luare a deciziilor şi în caracterul lor impredictibil, dar raţiunile lor sunt de căutat în complexitatea globală a realităţilor Rusiei premoderne.
Fascinaţia terorii
O primă constatare impusă de discursul istoriografic asociat acestei realităţi impune renunţarea sau măcar formularea de amendamente la prezumţia de barbarie şi iraţionalitate care este asociată cu aceste evenimente. O analiză mai nuanţată este justificată de documentarea unei dezbateri referitoare la limitele şi responsabilităţile puterii în relaţie cu societatea, avându-i drept protagonişti pe ţarul cunoscător al scrierilor sacre şi pe fostul său colaborator Andrei Kurbski, refugiat politic aflat sub protecţia regelui Poloniei(2). Insistenţa stranie cu care cei doi oameni de stat se consacră menţinerii unei relaţii epistolare lipsite de consecinţe practice ilustrează disponibilităţile spre reflecţie politică într-o lume dispusă să asimileze paradigmele culturale ale Europei vremii sale, sfidând parcă realitatea unui prezent dominat de violenţa şi lipsa de limite a lumii stepelor. Chiar dacă au în vedere acelaşi background, poziţiile celor doi sunt ireconciliabile, Ivan al IV-lea reiterează în repetate rânduri caracterul infailibil al puterii ţarului, originea sacră a acesteia şi misiunea sa de a apăra poporul în faţa inamicilor externi, dar mai ales de subversiunea şi abuzurile duşmanilor interni.
În replică, cneazul Kurbski devine purtătorul de cuvânt al unei tradiţii în care monarhul exercită puterea în acord cu elita cnezială şi cu biserica, sugerând o evoluţie similară cu aceea a commonwealth-ului polono-lituanian. Obiectul contestaţiei sale este în primul rând violenţa iraţională căreia îi cad victime conducători militari şi spirituali ai Rusiei, dar şi ineficienţa acestor acte, demonstrată de absenţa unor rezultate decisive în Războiul Livonian. În această stare de fapt sunt de căutat probabil atât raţiunile radicalizării schimbărilor demarate de ţar şi de noii săi colaboratori, cât şi suportul acordat acestora din partea locuitorilor lipsiţi de privilegii. O sumară trecere în revistă a istoriei Rusiei demonstrează faptul că înfrângerile militare, reale sau potenţiale, au fost urmate de izbucniri revoluţionare, iar astfel de cazuri pot fi identificate în diverse orizonturi cronologice, de la zenitul Rusiei Kievene la perestroika. În privinţa lui Ivan Groznîi, războiul purtat la toate frontierele demonstra efectul limitat al reformelor asupra capacităţilor statului de a-şi atinge obiectivele de politică externă. Rusia s-a aflat în Livonia într-o situaţie similară cu inamicii săi tătari, nici superioritatea numerică, nici impactul psihologic produs de raidurile auxiliarilor săi orientali, nu au fost în măsură să tranşeze ostilităţile în favoarea sa, iar conducerea politică a putut întârzia eşecul care se profila prin prelungirea unor armistiţii şi încercarea de a crea o facţiune livoniană proprie, cu sprijinul unui principe danez.
Consecinţele în plan intern au avut un impact mai profund şi au determinat reconfigurarea parteneriatului tripartit dintre ţar, elita cnezială şi birocratică şi restul societăţii ruse, ale cărei oscilaţii vor arbitra echilibrul de putere între primele două părţi. Succesiunea faptelor oferă o demonstraţie a capacităţii manipulatorii a ţarului, care a putut instrumentaliza în propriul beneficiu vechile spaime a locuitorilor Moscovei, identificând în inamicii interni responsabilii pentru impasul militar şi dificultăţile economice. Teama de insecuritate şi simularea abdicării i-au asigurat suportul necondiţionat al majorităţii, esenţial pentru trecerii la lichidarea opoziţiei boiereşti în înseşi bazele puterii sale, imunităţile domeniale şi administrarea justiţiei în teritoriu. Reglementările din 1564 divizau pământurile ruseşti în două entităţi administrative, opricinina, controlată direct de ţar şi zemscina, zone mai puţin populate şi lipsite de potenţial economic, administrată de Duma Boierilor(3).
Opricinina şi-a asigurat o reputaţie sinistră, fiind considerată o predecesoare a NKVD, datorită corpului de funcţionari la care ţarul a făcut apel, opriciniki fiind în acelaşi timp administratori şi paramilitari. Inovaţia încorpora un sens progresist, înlăturând unul din obstacolele care vor inhiba constant tentativele de modernizare a Rusiei, imobilismul social şi sugera adoptarea unor soluţii similare cu cele urmate de statele occidentale, promovarea în serviciul public a celor recomandaţi de meritocraţie, în dauna privilegiilor. Obstacolul major care avea să determine şi abandonarea proiectului a constat tocmai în selecţia acestor colaboratori, care îşi datorau ascensiunea exclusiv capriciilor ţarului sau conexiunilor cu favoriţii acestuia, unii înzestraţi cu calităţi personale, iar Boris Godunov şi Bogdan Bielski sunt cele mai cunoscute exemple, dar majoritatea se vor dovedi inferiori vechii administraţii şi preocupaţi doar de brigandaj, aşa cum a fost cazul lui Heinrich von Staben, fost opricinik şi autor al unui plan fantezist de cucerire a Rusiei. Deficitul de competenţă şi absenţa unui plan concret de reorganizare a ţării au fost contrabalansate de ţar printr-o escaladare fără precedent a represiunilor împotriva tuturor indivizilor şi structurilor stabile ale societăţii, preliminând metode ce îşi vor câştiga dreptul de cetate în arsenalul politic al autorităţilor ţariste şi sovietice.
Lumea rusă blamată în general pentru disponibilităţile sale către obedienţă a oferit o serie de exemple de rezistenţă aproape civică, meritorii prin caracterul lor de excepţie şi prin destinul asumat voluntar de protagoniştii lor. Cel mai cunoscut caz din acest punct de vedere este cel al mmitropolitului Filip care, prin predici rostite în anvon şi prin iniţiative publice, a condamnat abuzurile ţarului împotriva credincioşilor aflaţi sub autoritatea sa şi ignorarea drepturilor bisericii ruse, uzurpate de opriciniki. Cazul său a creat o dilemă morală pentru generaţiile următoare, canonizarea sa constituind o excepţie prin aceea că omagia un act de disidenţă, chiar într-un moment în care biserica participa la efortul de reconstrucţie a naţiunii în jurul dinastiei Romanovilor. Victima colectivă a recursului la teroare este însă vechea ţintă a ostilităţii cnezilor Moscovei, Veliki Novgorod, ai cărui locuitori cu evidente capacităţi antreprenoriale şi experimentând libertăţi urbane era de natură să-i plaseze în rândul inamicilor ideali ai autocraţiei.
Acuzaţii nedovedite în legătură cu tratative cu lituanienii au servit ca pretext pentru campania condusă de ţar şi antrenând Opricinina, în cursul căreia oraşul a fost supus unei serii de devastări şi masacre sistematice, care i-au anulat ireversibil poziţia de principal centru urban al lumii ruse. Chiar dacă pierderile umane consemnate de cronici au fost infirmate de studiile demografice mai recente(4), iar masacrele erau o marcă a epocii în Europa rugurilor, momentul a rămas simptomatic pentru criza de soluţii care a marcat ultima etapă adomniei lui Ivan Groznîi. Unul din recursurile sale la raţiune şi, mai probabil, apariţia unor ameninţări de amploare la frontiere au determinat renunţarea bruscă la acest experiment, într-o manieră oarecum similară cu sfârşitul Revoluţiei Culturale chineze, foştii auxiliari devenind la rândul lor victimele sistemului pe care-l serviseră.
Eşecuri de etapă şi investiţii pe termen lung
Convulsiile pe care lecunoştea societatea rusă se înscriu într-un trend general al perioadei de tranziţie intervenite în dezvoltarea lumii cunoscute, care s-a tradus printr-o amplă volatilitate a raporturilor de putere, stabilizate abia la jumătatea secolului al XVII-lea. Mult dorita deschidere şi implicare în relaţiile internaţionale au pus leadershipul rus în faţa unor crize şi dileme pe care le-a gestionat prin decizii inspirate de un pragmatism sui-generis, în lipsa familiarizării cu practicile diplomatice. Istoricii sunt profund divizaţi în legătură cu impactul acestor decizii pentru dezvoltarea Rusiei şi pentru destinul său european sau aspiraţiile sale universaliste, epoca lui Ivan Grosnîi fiind considerată triumful viziunii politicii eurasiatice. Revoluţia declanşată de stat împotriva tradiţiei şi inerţiei sociale a amplificat vulnerabilităţile de securitate ale Rusiei şi a determinat renaşterea pericolului tătar, în condiţiile în care Imperiul Otoman părea dispus să se implice direct în gestionarea intereselor nord-pontice ale lumii musulmane.
Campania hanului Crimeiei din 1571 i-a adus din nou pe călăreţii mongoli sub zidurile Moscovei, salvată de la distrugerea totală de revanşa învinşilor, foştii cuceritori ai Kazanului rechemaţi din exil. Armata reorganizată în grabă de cneazul Mihail Vorotinski va repurta victoria decisivă de la Molodi, iar amploarea dezastrului va determina şi renunţarea la planurile turceşti de construire a unor fortificaţii pe cursul inferior al Donului(5). Evenimentul ignorat de cronicile ruse oficiale datorită disgraţiei cu care a fost recompensat învingătorul, salva cuceririle ruseşti din sud şi crea perspective pentru expansiunea spre India şi Persia, chiar dacă astfel de obiective nu se aflau pe agenda contemporanilor. Una din ocaziile ratate care cresc pasivul domniei lui Ivan Groznîi este proiectul de unire dinastică a Rusiei cu Polonia-Lituania, devenit posibil odată cu stingerea dinastiei Iagiello şi considerat de o parte a magnaţilor lituanieni un mijloc de încetare a războiului endemic care devasta provinciile răsăritene ale Republicii(6).
Tratativele duse pe durata celor două perioade de interregn din anii 1572 şi 1575 au eşuat datorită refuzului ţarului de a accepta acomodarea puterii sale cu regimul corporativ, dar însuşi faptul că nobili deprinşi cu exerciţiul libertăţilor aveau în vedere un astfel de parteneriat demonstrează indirect faptul că excesele ruseşti nu generau în conştiinţele contemporanilor reacţiile pe care le inspiră în contemporaneitate. Opţiunile majorităţii şleahtei se vor exprima pentru o candidatură franceză, iar apoi în favoarea principelui Transilvaniei Ştefan Bathory, cel care avea să aducă noilor săi supuşi victoria în Războiul Livonian. Ofensiva sa spre Moscova, purtată cu mijloacele financiare acordate de Seim şi cu o armată profesionistă, s-a materializat prin expulzarea forţelor ruse din Lituania şi Bielorusia, iar specialiştii care au studiat corespondenţa diplomatică a regelui apreciază că această acţiune temerară era cheia de boltă a unui plan menit să restaureze regatul Ungariei prin demararea unei cruciade, fără participarea Casei de Austria(7). Aceste ambiţii vor cunoaşte o finalizare mediocră sub zidurile Pskovului, marcând o ultimă pagină de eroism rusesc într-un război prea puţin fericit pentru supuşii ţarului. Pierderile suferite şi permanenta criză de resurse a Coroanei vor grăbi sfârşitul războiului, tratativele încheiate cu medierea legatului papal consemnând revenirea la statu quo ante.
Abandonarea proiectelor ruseşti la Marea Baltică a fost compensată salutar de o iniţiativă locală care se va dovedi infinit mai eficientă în raport cu actele politice ale statului, ocuparea Hanatului Siberiei, datorată acţiunii temerare a cazacilor lui Iermak Timofeevici. Aventurile războinicilor acestui fost angajat al familiei Stroganov, adevăraţi capitalişti ruşi avant la lettre,care obţinuseră privilegii economice aproape nelimitate dincolo de Urali, sunt hipertrofiate de legendele şi cântecele cazacilor de la Don, iar participarea statului s-a rezumat la simpla recunoaştere a faptului împlinit şi primirea supunerii noilor teritorii. În pofida precarităţii datelor şi a caracterului inospitalier al regiunii, această expediţie este considerată ca actul de fondare al expansiunii ruse spre Pacific, comparată de unii autori cu înaintarea pionierilor spre far west. Moartea lui Ivan al IV-lea, survenită în martie 1584 în atmosfera dominată de mistica veşnicei conspiraţii care prelimină sfârşitul regimului personificat de Iosif Stalin, lăsa Rusia în faţa aceloraşi dileme în legătură cu dezvoltarea sa viitoare, interogaţie mai presus de cunoscuta „Ce-i de făcut”, locul comun al dezbateriilor care antrenau inteligentsia rusă în a doua jumătate a secolului al XIXlea.
Un bilanţ al reuşitelor şi eşecurilor primului ţar al ruşilor se va afla inevitabil sub înrâurirea unor preconcepţii, dar oricât de critici sau de entuziaşti s-ar dovedi cei interesaţi de dezvoltările acelei epoci, vor fi obligaţi să admită faptul că seria de inovaţii şi redefiniri, succese şi dezastre, idei şi violenţe, trădări şi loialitate necondiţionată, salvate de memoria martorilor oculari, au marcat ireversibil istoria Rusiei, smulgând-o aproape împotriva voinţei locuitorilor săi de sub autoritatea unor tradiţii care-i puneau în cauză viabilitatea pe termen lung, inaugurând totodată seria de revoluţii octroate prin care Rusia, asemenea suveranului său din secolul al XVI-lea, şi-a conturat profilul politic şi social.
1. Gheorgy Kliucevski, Historz of Russia, London, 1956, p. 83-88.
2. Helene Carerre d’Encausse, Istoria asasinatului politic, Bucureşti, 2000, p. 45-53.<
3. A. Riazanovski, op. cit. P. 54-68.
4. Vezi Chronicle of Novgorod, London, 1914, passim.
5. Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, Blaj, 1868, p.143..
6. Ileana Căzan, Austriecii şi otomanii la Dunărea Mijlocie, Bucureşti, 2001, p. 147-149.
7. Piotr Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1996, p. 63.