Ani de-a rândul nu i-am ştiut numele. O femeie măruntă, care trebuie să fi purtat pe faţă şi pe umerii uşor încovoiaţi ani destui, mai mulţi decât ai mei, oricum.
Vârsta femeii se apropia poate de a celor care mă priveau, în fiecare zi petrecută printre ei, cu un fel de curiozitate ironică, văzând că mă îndârjesc să înfrunt, cu un instinct al sfidării nu tocmai firesc, totuşi, fie şi pentru propriii mei ani, tot ce se poate sfida în jurul meu, fără să iert nimic!
Mai ales când expresiile lor preocupate le trădau, sărmanii importanţa fără măsură – şi deseori, fără acoperire – pe care o acordă propriei lor persoane.
Mă priveau cu acea compătinire decantată în invidie, apărând în tricourile „dezbrăcate” de pe băiatul meu, care m-a întrecut cu un cap, de mult; tricouri decolorate de atâta spălat, dar pe care dăinuie inscripţiile „shoking”, pentru ei, vreau să spun, nu pentru mine.
Se uitau, iarăşi silindu-se să pară ultragiaţi în onorabilitatea lor, cum îmi acopăr pereţii biroului sordid cu pozele comicului amar, care ştie că „parte din farmecul său/ e dispreţul”, cu toate că el e om şi nu motan, ca al lui Gefen, unul din poeţii adoptaţi rapid de sufletul meu recalcitrant, de îndată ce am venit aici, în ţara asta bizară şi fierbinte, care mi-ar fi, zice-se, căminul. Pe mine şi numai pe mine mă aştepta Jonathan cu prima lui lecţie de împământenire, despre „Pisici şi dezamăgiri”, nu-i aşa?
Ei, care nu sunt în stare să priceapă de ce mi-am botezat computerul cu numele unui „indio” de telenovelă, nu puteau, desigur, să mi-o trimită pe femeia aceea, nu mai mare decât o ţigară, să-mi desfăşoare dinainte catifeaua neagră pe care a atârnat cercei din pietricele de toate culorile. Să fi fost măcar în vreunul încrustat un crâmpei din „Piramida iubirii” de pe tărâmul din celălalt colţ de lume, de pe care a poposit aici femeia?.
Fapt este că cerceii aveau toate culorile – mai mult imposibile decât posibile – ale sticlei, foilor de tablă, firicelelor de plastic şi a tot ce poate fi mai netrebuitor şi mai de aruncat pentru cei pe care mama-natură nu i-a dăruit cu ingeniozitatea femeii.
Dar când femeia a rostit primele vorbe în limba pe care o vorbim cu toţii aici, dar cu vocea ei uşor metalică, uşor senzuală, cu un accent care nu mă putea înşela, m-a făcut să-i răspund imediat pe limba în care a învăţat, desigur, să vorbescă şi în care, vorba cântecului, „încă mai visează”.
Mai întâi, pe faţa ei până atunci destul de obişnuită, aproape ştearsă, a unei fiinţe care nu ţine să strălucească prin nimic, a apărut lumina acelei curiozităţi care mi-a amintit de o mâţă de curând… înfiată, care se întreabă, cu coada arcuită şi cu o lăbuţă în aer, dacă nu cumva a nimerit… la vecini.
Am asigurat-o că-i furasem cuvintele de la „Vârsta dragostei”, în care m-am dovedit destul de precoce, pentru că mi-a plăcut numele filmului de la care am prins, pentru prima oară, gustul unic, fascinant pentru mine până în clipa prezentă, a lui „să-faci-ce-nu-e-voie”!
Pe atunci, era vorba doar ca, în timp ce mama te crede la şcoală, să fugi şi să te ascunzi printre frunzele viclene ca demonii primăverii, pe piatra parcului cât codrul din poveste, cu un băiat ai cărui ochi căprui ţi se lipeau parcă de umerii bine ascunşi în sacul acela bleumarin de-i spuneau uniformă, pentru a luneca mai departe, către feminitatea pe-atunci de-abia înmugurită a adolescentei din urmă cu vreo trei decenii.
Atunci, mai presus de sărutul său stângaci, mi se vânzoleau în gânduri, ca într-un vârtej fierbinte, notele din focul vocii cântăreţei din lumea conquistadorilor pe care astăzi, doar cei de vârsta ei, a vânzătoarei de cercei, îl mai ţin minte.
În afară de mine, fără îndoială!
Pe urmă, la prima trădare a ochilor căprui, ceea ce pe atunci dobândea proporţii de catastrofă cosmică, le-am spus, pe când în minte mă ardea melodia aceleiaşi cântăreţe, „Nu mai privi în ochii mei”.
Și am început să vin singură, să mă ascund pe piatra dintre frunzare. Atunci am învăţat, tot de una singură, şi graiul cântăreţei de boléros, al cărei nume, Lolita Torres, ţi-l mai aminteşti doar dacă ai rămas şi aşa, când ai început să încărunţeşti binişor, tot „Fata de foc”.
Mai târziu, Vânzătoarea de cercei, cu pietricelele ei colorate, a început să mă caute mai adesea. Sigur că da, după ce stăteam şi flecăream cu ea în limba celor „Patru şaluri”, n-o puteam lăsa să plece fără să cumpăr nimic; aşa că alegeam, la întâmplare, câteva pietricele, numai cu grija să nu fie aceleaşi de data trecută. Eram în stare să iau câte îmi încăpeau în pumn, noroc că-i mic, pentru că oricum, nu mă mai întrebam cu ce o să-mi cumpăr mâine ţigări, cât despre mâncare, cui îi trebuie?
Când am aflat că pe Vânzătoarea de cercei o chema Lili, un nume ca toate celelalte, am înţeles că odată cu fiecare apariţie, pe nesimţite, în biroul meu, mi se făcea tot mai puternică şi dorinţa aceea, de demult, a lui să-faci-ce-nu-e voie!
Odată, într-una din vizitele cu miresme de frunze umede ale lui Lili, şi tot într-o primăvară, dar foarte depărtată de piatra din parc, s-a nimerit în biroul meu şi Vladek. Chiar şi până atunci simţeam eu că nici el nu prea le aparţine lor, celorlalţi, dar nu îndrăzneam să fiu sigură cât de mult nu le aparţine. Pentru o singură dată, mi-a cumpărat el o pereche de pietricele de sticlă, cu toate protestele mele.
Tot ce ştiam, era că şi el însemna ceva… ce nu e voie! Dar mă întorceam cu el la ceea ce credeam că nu mi se mai întâmplase de multă vreme… „copiii care se iubesc se îmbrăţişează în picioare”, îl credeam eu pe cuvânt, pe atotştiutorul Jacques.
Cu fiecare minut furat cu Vladek, mi se părea că mai dărâm o piatră din zidul opreliştilor şi legilor lor. Intram în povestea cu Vladek, ca în codrul din basme, fără să mă ostenesc să arunc cel puţin în urmă pieptenele, ca să mai ştiu drumul îndărăt.
Numai că Vladek ştia întotdeauna drumul de întoaracere acolo, printre ai lui, care nu ştiu alte vorbe decât „cumpără, rezolovă, repară, contul bancar, musafiri, ginerele, cadou de ziua cuscrei, mobila din salon – alta, că asta prea a fost… vizionată – mor de oboseală, copiii vor o vacanţă în Europa, nu, nu în astă noapte, bani, cecuri, carte de credit, investiţii avantajoase”… Dumnezeule, câte cuvinte, şi eu de-abia dacă le ştiu în limba unui „Drac de fată” sau a „Ţărancei din Salamanca”, nu, cum o să le ştiu, au fost doar printre ultimele pe care le-am învăţat şi cred că nu mi-au intrat în cap nici până astăzi, nici că e vreo nădejde să mi se mai lipească vreodată în harababura din minte sau din suflet…
Câţiva ani buni, ştiam că aceste cuvinte există, da’ de ce să le învăţ? În schimb, mi s-au aciuiat rapid în memorie cuvinte din incredibila limbă a lui Vladek… cu sufletul sunt numai al tău… suntem liberi pentru două zile şi mai ales… pentru două nopţi…
Ce-i drept, am încercat eu de vreo câteva ori să fug din hăţisurile de nepătruns ale codrului în care mă târa Vladek, mai departe, tot mai departe. Mai întâlneam eu câte-un prinţ în vreo poiană a codrului fără capăt, mă opream, îl lăsam pe Vladek să meargă singur mai departe, sau după voie, îl lăsam să zacă printre computere, programe de economii, gulere apretate şi pantaloni călcaţi impecabil, dar până la urmă, tot mi se făcea lehamite, îl uitam în plata Domnului pe prinţul intrus şi iarăşi, făceam eu ce făceam, dar găseam poteca până la Vladek.
Până când într-o zi, el a crezut că poate uita vorbele „nu e voie”. De neimaginat, dar el a crezut-o, nu eu. A cutezat să gândească o cale de a ieşi de-acolo, din lumea celor cumsecade, cu picioarele pe pământ, cu bani albi puşi de-o parte pentru zile negre, cu jucării pentru nepoţi şi giuvaeruri pentru neveste. A crezut cu atâta putere, încât m-a făcut şi pe mine să cred că potecile lăturalnice pot să ducă la drumul inundat de licăririle albastre ale „Vârstei dragostei”. Mai rău, m-a făcut şi pe mine să cred că acum… e voie!
Numai că nu bănuiam eu câte capcane mai pot ascunde desişurile otrăvite ale codrului de cuvinte. Doamne, câte capcane, una mai ascuţită şi mai tăioaseă, mai fără cruţare decât alta, indiferent în ce grai ai rosti vorbe ca „lacrimi”, „conştiinţă grea:, „m-a implorat să n-o las singură, în pragul bătrâneţei”, „orice, chiar şi să faci dragoste fără dragoste cu ea, numai scandal să nu fie”… linişte… linişte.. linişte… sau poate suferinţă, a ta, ca şi mea… n-am avut puterea să plec de-acolo, familie sau temniţă, dar locul meu…
Între timp, învăţ să caut drumul către marginea codrului, să ocolesc toate capcanele, fiindcă n-am aruncat în urmă pieptenele care să se prefacă în munte…
Am rămas cu câteva pietricele colorate, care apar prin universul acum pustiu al casei mele, pe unde mă aştept mai puţin…
E aproape sigur, dacă tot vrei un pumn de cioburi, atunci ai face mai bine să le cumperi de la Vânzătoarea de cercei. Mâine, pe undeva, mai inventezi tu nişte bani pentru ţigări…
Mai greu e de învăţat ce înseamnă „nu e voie”, nu, asta cred că n-am să învăţ niciodată. Chiar dacă am să arunc cei câţva pumni de pietricele colorate prin labirintul vreunei alte poveşti, ca să nu rătăcesc drumul de întoarcere. Şi nici măcar nu ştiu care poveste o să vină la rând, dacă o să mai vină… Poate o să mi-o spună Vânzătoarea de cercei, când o să vină… Dacă o să mai vină…
Vânzătoarea de cercei va veni întotdeauna, pentru fiecare din noi ! Nu am fi oameni dacă nu am avea şi iluzii !
Frumoasă interpretare a zicerii lui Solomon: „Este vreme de adunat „pietricele”, este vreme de aruncat cu pietre”.