Bunicul tace.
Tăcerea lui nu e doar un împrumut nerestituit,
O datorie uitată.
Împleteşte biciul lui fermecat;
În doisprezece.
Fâşii din piele de bivol
Tăbăcită cu var şi cenuşă din lemn de stejar,
Şi fuior de cânepă albă.
Ochii lui Gligor strălucesc hulpav:
„Bade Simioane, îţi duc vacile în ciurdă, fără plată.
Împleteşte-mi un bici cum l-ai făcut pentru tata
Înainte de a pleca la război.”
În jurul bunicului se întrupează un zid de tăcere;
Din gânduri, din tristeţi, din aduceri aminte.
Îl vezi prin el, dar nu îl auzi.
Ce icoane atârnă pe pereţii tăcerilor sale?
Ce tablouri i se întrupează în spatele ochilor umezi?
„Bunicule, cum poţi ţine minte toate nodurile?”
Nu mă aude.
Carapace din tăcere albă,
Bunicul tace.
Pânză de păianjen tot mai îndepărtată,
Timpul coboară peste el ca o ceaţă.
… biciul asta, pare-mi-se, ma biciuste si pe mine, pentru nu stiu care vina …
O fi una singura, sau le-ati impererchiat pe toate ?
Am fost convins ca doar pe mine o sa ma doara.
Sunteti deci, „victima colaterala”.
Imi cer scuze daca ati fost biciuit in vre-un fel.
Pe fiecare ne doare in felul nostru.
Poezia, si doare, si vindeca.
Poate, pentru ca am trait mai mult…..