Liniște și pace … (de sezon)

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

A calming village sunset

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

La tarmul marii fiecare rasarit de soare are ceva de basm. Momentul inceputului care promite o zi senina.

Foto Adrian Ghita

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Liniștea pescarilor pe malul Mureșului

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Ambele filme au avut un succes critic rãsunãtor nereuşind însã sã gãseascã aceeaşi apreciere şi din partea publicului. Departe de a fi flopuri, filmele au avut câştiguri mediocre, „The Artist” ducând-o ceva mai bine. E pãrerea şi acestui critic cã filmele, deşi au fãcut foarte bine ceea ce şi-au propus, nu au stofã de a deveni clasice ale cinematografiei, şi în ciuda faptului cã vizionarea lor e o delectare (aici din nou „The Artist” pare a o duce mai bine), în retrospectivã se dovedesc cam nememorabile.

Ce atunci a determinat criticii şi membrii academiei sã cadã pe spate din dragoste pentru aceste douã filme? Rãspunsul se aflã poate chiar într-un alt film din cele nouã nominalizate anul acesta la categoria Cel mai bun film, şi anume „Midnight in Paris”, drãguţelul film a lui Woody Allen. În acesta, un scriitor de filme frustrat se plimbã pe strãzile Parisului cãutând inspiraţie prin locurile unde aceasta i-a binecuvântat pe cei precum Hemingway, soţii Fitzgerald, Cole Porter, Dali, Buňuel şi atãţia alţii înla belle epoque al anilor ’20. Cugetând ce propice era acea perioadã artei şi ce seacã e epoca noastrã, el se regãseşte în mod magic chiar în Parisul anilor ’20, la o petrecere cu exact idolii sãi, urmând o serie de conversaţii şi momente revelatoare.

Sentimente similare ca şi cele ale scriitorului din Paris prezintã şi producãtorii celor douã filme. În „Hugo”, un bãiat orfan se împrieteneşte într-o garã din Paris prin anii ’20 (din nou) cu un bãtrân vânzãtor de jucãrii, care spre final se dovedeşte a fi nimeni altul decât însuşi Georges Méliès (interpretat de Sir Ben Kingsley), unul din pionerii cinematografiei, care a fãcut printre altele „Cãlãtorie spre Lunã”, film care conţine imaginea faimoasã a Lunii cu chip de om şi cu o rachetã în ochi (http://www.totuldesprefilme.ro/wp-content/uploads/2010/05/voyage_dans_la_lune.jpg). Prin intermediul poveştii filmul lui Scorsese aratã publicului magia simţitã de cei care au fãcut şi au vãzut primele filme, şi o perioadã când cerinţele erau mult mai simpliste, când filme cu oameni îmbrãcaţi în homari şi dragoni de carton erau îndeajuns pentru a încânta publicul. Iar dacã în „Hugo” Martin Scorsese scrie o scrisoare de dragoste primelor filme, în „The Artist” Hazanavicius e mult mai direct fãcând efectiv un film mut precum cele din anii ’20, alb-negru, cu muzicã constantã şi tipicã, fãrã alte sunete şi intertitluri. Sunt strecurate unele elemente mai tipice filmelor contemporane, dar în mare parte regia şi actoria evocã stilul acelor filme, iar povestea, care are exact simplitatea pe care am regãsi-o într-un Charlie Chaplin sau Buster Keaton, este despre un actor al filmelor mute care încearcã sã se adapteze apariţiei filmelor cu sunet. Deci este un film care imitã filme dintr-o perioadã trecutã care are ca şi subiect filmele din acea perioadã.

Oscarurile sunt ocazia când Hollywood se priveşte în oglindã şi întreabã „Oglindã, oglinjoarã, cine e cel mai minunat din ţarã?” şi tot el îşi rãspunde „Tu eşti!”, deci pe cine surprinde faptul cã douã filme care în principiu nu fac altceva decât sã aminteascã privitorului cât de magice şi pline de suflet erau filmele odinioarã, şi ce mãreţi sunt cei ce le produc, au fost primite cu atâta dragoste?

Şi totuşi trebuie sã mã gândesc la „Hugo”, pe care l-am vizionat în format 3D, când, fiind în sala întunecatã a cinematografului, priveam la un moment dat o scenã în care un public stã într-o salã întunecatã de cinema şi se bucurã de „Cãlãtorie spre Lunã”, un moment drãguţ de felul lui, dar când camera începe se încadreze doar ecranul din ecran, şi vedeam chipul Lunii oarecum prin ochii celor care au vãzut prima datã acest film, mi-am dat seama de faptul cã port ochelari 3D şi cã totuşi mã aflu în secolul 21. Şi oricâtã nostalgie aş avea pentru o perioadã care s-a terminat cu mult înainte ca eu sã mã nasc, şi oricât mi-ar plãcea lecţiile de istorie cinematograficã, poate e vremea sã lãsãm trecutul în trecut şi sã nu mai lamentãm vremuri ce nu le-am trãit şi în memoria noastrã falsã par mai bune.

Şi aşa mã întorc la aventurile scriitorului din Paris a lui Woody Allen, care printre artişti faimoşi cunoaşte şi o tânãrã domnişoarã de care în mod inevitabil se îndrãgosteşte, aceasta deplânge perioada seacã în care ea trãieşte (Parisul anilor ’20, ca sã nu uitãm) şi îşi doreşte sã fi trãit şi ea în la belle epoque, adicã Parisul din 1880, unde l-ar fi cunoscut pe Toulouse-Lautrec şi ar fi mers la Moulin Rouge în perioada sa de glorie. În acest moment scriitorul îşi dã seama cã e uşor sã-ţi faci idei romantice despre trecut, dar cã aventura adevãratã e sã produci aceleaşi idei despre prezent. Sã sperãm cã şi Hollywood îşi va accepta responsabilitatea de a produce un prezent la care generaţii viitoare vor putea privi înapoi cu nostalgie şi regret cã nu au trãit în 2012.

Mihai Kolcsár, critic de film raluk.ro, şi TakeOne Magazine Cambridge.

http://arscinematica.blogspot.com/

Nu  sunt  istoric  si  nici  scriitor.  Cred  ca  aprecierea  personalitatii  lui  Ion  Antonescu  necesita  o  cercetare  istorica  complexa , facuta  de  istorici  obiectivi , pe  baza  documentelor  existente  in  diferite  arhive  (si  nu  pe  baza unor aprecieri  subiective, fictionale, partizane  politic, interese  de  abordare, etc.), a  evaluarii  declaratililor  lui  I.  Antonescu, a  ordinelor  si  faptelor  acestuia  si  a  consecintelor  lor, a  martorilor, pe  scurt, a  adevarului  integral, fara  omisiuni, fara  denaturari (fie  ele  si  fictionale, literare).  Tocmai  din  aceste  motive, nu  mi  se  pare  ca  Tesu  Solomovici  este  persoana  cea  mai  indicata  pentru a construi  o  asemenea  biografie, nici  ca  obiectivitate, nici  ca  istoric (pentru  ca  nu  este  istoric), nici ca scriitor (indiferent  de  numarul  cartilor  publicate), si  nici  poate  ca  evreu.

Nu  voi  aborda  o  pozitie  globala (biografica) a  personalitatii  Maresalului, ma  voi  limita  la  cateva  aspecte  ce  se  refera  mai  ales  la  masurile  antievreiesti  si la  felul  in  care  autorul  trateaza  aceste  masuri, in opinia  mea  incercand  sa  atenueze  adevarul  cumplit, sa  imblanzeasca  crima, sa  creeze  o  atmosfera  de  glorificare  si  de  simpatie, atat  de  draga  negationistilor  din  tara  noastra.

Eu  nu  contest  dreptul  lui  Tesu  Solomovici  la  opinie  personala, nu  contest  nici  simpatiile  sale,  dansul  este  liber  sa  aibe  alte  pareri  decat  mine, dar  si  eu  am  dreptul  sa  nu  pot  accepta  neadevarul  prin  omisiune (ma  exprim  destul  de ponderat), nu  pot  accepta  fictiunea  care  schimba  realitatea, o  realitate tragica  pentru  comunitatea  evreiasca  din  Romania, exprimata  prin  moartea  nevinovatilor civili, femei, batrani, copii, pentru  singurul  motiv  ca  erau  evrei. Nu  pot  accepta  aceste  crime  abominabile.

Voi  incerca  sa  argumentez  pe  scurt.

Toate  descrierile autorului  despre  perioada  progromului de  la  Iasi, trenurile  mortii, deportarile  in  Transnistria, despre  zecile  de  mii  de  morti  prin impuscare, foamete, boli, mizerie, aproape  nu  exista  pentru  Tesu  Solomovici.  El  le  rezolva  in  cateva  pagini, fara  comentarii, cu “explicatii” atribuite  lui  I.  Antonescu, in  dispretul  documentelor  existente.  Procesul-verbal  incheiat  de  V.  Popovici, pretorul  Plasei  Bahlui, despre  deschiderea  vagoanelor “trenului  mortii”  cu  evreii  evacuati  din  Iasi, care  consemneaza: ”din  totalul  de  1974 evrei  evacuati  au  decedat  1198”, Comunicatul  Pres.  Cons.  de Ministri  privind  executarea  la  Iasi  a  500  de  “iudeo-comunisti”, Raportul  generalului  de  divizie  Emanoil  Leoveanu  catreMaresal, Stenograma  sedintei  C. M.  cu  expunerea  lui  M.  Antonescu  care  cere   purificarea  etnica  a  Basarabiei  si  Bucovinei  cu  indicatia  de  a  se  folosi  violenta, pentru  ca  “nu  exista  lege”.  ’’Notele  repetate  ale  lui  Modest  Isopescu, prefectul  judetului  Golta  care  raporteaza  ca  nu  are  unde  sa  plaseze  evreii  care  sosesc  cu  miile  intr-o  stare deplorabila, murind  zilnic cu sutele, si  multe  alte  documente  usor  abordabile, nu  exista  in  aprecierile  lui  Tesu  Solomovici.  Si  nici despre ororile de la Odessa, despre  ordinele privind executarea  evreilor, despre  arderea de  vii a  peste  20.000 de  evrei, femei, copii.  Si  nici  despre  masacrele  de  la  Bogdanovka, Domanovka, Akmecetka.

Mereu  aceleasi  explicatii  justificative  impotriva  realitatii  si  documentelor.   Ion  Antonescu, conducatrorul  statului, seful  regimului  totalitar, omul  care  a  formulat  politica  de  a  scapa  de  evrei  si  a-i transfera  in  orice  conditii  in  Transnistria pana  dincolo  de  Bug, fara  hrana  si  fara  mila, omul  care  indica  subalternilor  sa  nu  procedeze  cu “sentimentalism”, care  sustinea  intr-o  telegrama  adresata  lui  M.  Antonescu  ca  “nu  se  duce  lupta  cu  slavii , ci  cu  evreii”, cel  care  afirma  ca “Satana  e  evreul” si  dorea “sa  curate  tara  de  evrei” mergand  cu  Hitler  “pana  la  capat”, acest conducator  nu  stia, dupa  parerea  autorului, de  pogromul  de  la  Iasi, nici  de  crimele  de  la  Odessa, si  nici  despre  masacrele  de  la  Bogdanovka, toate  s-au  facut  fara  stirea  lui, el  le-a  aflat  ulterior.

Dar  chiar  daca  ar  fi  asa, desi  eu  ma  indoiesc  ca  intr-un  regim  totalitar  asemenea  atrocitati  pot fi necunoscute  conducatorului, chiar  asa, ele  s-au  facut sub  administratia  lui  I.  Antonescu  si  in  baza  ordinelor  lui  generale  care  au  determinat  actiunile  subalternilor.

De  altfel, in  acest  volum  biografic  sunt  redate  zeci  de  fotografii  glorificatoare  pentru  Conducator  si  nici  una  singura  despre  efectele  pentru  soarta  evreilor.  Ca  imagine  fotografica, victimele  nu  au  existat  pentru  Tesu  Solomovici.

Autorul  afirma  ca  Maresalul  a  salvat  evreii  din  vechiul  regat.  Oare  cuvantul  “salvare” este  corespunzator  realitatii?  In  opinia  mea, a  salva  desemneaza  o  actiune  intentionata, decisa, plina  de  altruism, uneori  insotita  de  punerea  in  pericol  a  propriei  vieti  pentru a  salva  pe  cineva.  A  fost  aceasta  realitatea  in  decizia  lui  I.  Antonescu  din  oct.  1942  de  a  anula  deportarile  evreilor  in  lagarele  naziste? Adevarul  deplin  este  altul.   Sa  vedem  iarasi  documentele.

La  12 august 1942, Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei  la  Bucuresti, informeaza  Ministerul  de  Externe  al  Reich-ului  despre  consimtamantul dat  de  I.  Antonescu  si  de  M.  Antonescu  pentru  deportarea  evreilor  din  Romania  in  lagarele  naziste  de  exterminare.

Este  de  presupus  ca  sub  influenta  desfasurarii  evenimentelor  pe  front, a  presiunilor  exercitate  de  Regina-mama Elena, de  Mitropolitul  Ardealului  Balan, de  Iuliu  Maniu  si  Dinu  Bratianu, precum  si  de  interventiile  lui W.  Filderman  si  Rabinului sef A.  Safran, I.  Antonescu  a  contramandat  acest  ordin  de   transfer.  Este  de  asemenea  de  presupus  ca  teama  pentru  raspunderea  sa  personala  in  adoptarea  acestei  masuri, in  eventuala  victorie  a  aliatilor, a  avut  de  asemenea  un  rol  semnificativ.

Autorul  alcatueste  si  aici o  discutie  fictiva  intre  Maresal  si  Mihai  Antonescu  din  care  ar  rezulta, impotriva  documentelor  existente,  ca  acesta  ar  fi  tratat  deportarea  evreilor  fara  stirea  Conducatorului, ceea  ce in opinia mea este cel putin rizibil.

Este firesc sa ne intrebam atunci daca ar fi fost mai bine pentru acesti evrei  ca Ion Antonescu sa persiste in decizia deportarii , fapt care ar fi insemnat  pentru evreii romani din vechiul regat ”Solutia finala”.  Fara indoiala ca nu ar fi fost mai bine.  Fara indoiala ca I.  Antonescu a crutat pe acesti evrei  (indiferent de motivele care l-au determinat s-o faca), fara indoiala ca termenul “a cruta” este mai corespunzator si mai corect (formulat astfel in “Raportul final” al Comisiei  international e pentru studierea holocaustului in Romania).  Aceasta decizie a lui I.  Antonescu nu trebuie analizata prin prisma fictiunilor literare si evident subiective, ci prin analiza documentelor si situatilor reale.

Raspunsul care in opinia mea trebuie dat intrebarii de la care a pornit acest articol este acela ca, in felul in care a fost scrisa aceasta biografie, nu este o carte cinstita si ca asigurarea data cititorilor de catre Tesu Solomovici ca “aproape toate vorbele atribuite lui Antonescu sau personajelor cartii au fost rostite intocmai de ei” nu corespunde adevarului.

In final vreau sa spun ca eu nu consider ca Ion Antonescu poate fi comparat cu Hitler, desi a fost un admirator si un fidel aliat al acestuia.  Impresia mea este ca el a fost o personalitate complexa si contradictorie, extrem de orgolioasa , fara o viziune politica benefica pentru poporul roman, chiar daca a fost un patriot (drumul spre iad este pavat cu intentii bune), care a adoptat solutii criminale fata de unii cetateni romani , un om crescut din copilarie intr-o mentalitate xenofoba, cinstit si necorupt, “om de onoare” – poate in sensul medieval, cavaleresc, de fidelitate  fata de suzeran, dar nu in sensul apararii intereselor majore ale Romaniei  inainte de orice.

A fost un dictator antisemit  si a luat masuri criminale impotriva civililor evrei, dar care a discutat cu reprezentantii obstei evreiesti, a permis unele actiuni de emigrare, a acceptat uneori anularea altor masuri discriminatorii si “in anumite conditii” a crutat “pe evreii din vechiul regat.  Dar aceste deosebiri nu pot anula holocaustul infaptuit sub administratia sa.  In nici o apreciere a faptelor, fie ea juridica  sau morala, neefectuarea  unei crime , nu poate anula raspunderea pentru o alta crima efectuata.

Nu se pot aborda toate aspectele cartii lui Tesu Solomovici intr-un articol limitat.  Aceste randuri sunt doar o incercare de raspuns la o intrebare pusa chiar de autor.

(N.R. Propunand articolul, autorul ne-a informat ca acesta a aparut si in publicatia “Rea;itatea Evreiasca” din luna Ianuarie 2012. Ii multumim pentru material si pentru semnalare. Revista ACUM preia cu placere materiale oferite de autori, chiar daca au mai fost publicate, exclusiv pe criterii de valoare si de arie de circulatie)

Spectacolul îmbină într-o formă polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce se obișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale acestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă (Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la recensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, a carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria. Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participarea populației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului, gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr mare la jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei .

Deşi nu eram un spectator neavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săi cetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-a copleșit un sentiment de groază și de vină.

De mai bine de 60 de ani, națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv în calitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i spunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra restabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate de marea conflagrație . Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutul imediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iar odată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (în principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire la crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie atunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să se revină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, o dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și în același timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vina implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am în vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ce aparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoane handicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai rasei ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956, apoi o dată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asupra instituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-o primă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioane de executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (și economic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asigura un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practic luări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată .

În România şi Republica Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în 1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu, fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea” Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile. Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.

Astăzi practic nu mai avem evrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal, fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali! Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din „ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care, astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea neamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodari harnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși, pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți că exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci, antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la tarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că această ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să se manifeste pe larg în doar cîțiva ani?

Atunci cînd o putere autoritară se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional „favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi și spectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv, între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea întîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoane publice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.

Contrar titlului său („Clear history”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recupereze ceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-au străduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.

“Dragă Vlad Mixich,

Știu că ai prefera, cum spui, să iau primul avion spre casă și să mă alătur „revoluției tale”, decît să-ți scriu scrisori din străinătate. Dar cum nu am de gînd să mă întorc, simt nevoia unei scurte explicații, pentru că mesajul tău generos nu trebuie ignorat, așa cum nu se face să ignori în zilele noastre nici un cuvînt al unui om cinstit.

Pe la începutul lui ’90, cînd băieții deștepți se învîrteau de-un butic sau de-un vapor, după posibilități, nu știu cine m-a convins că revoluția nu se terminase și că locul meu trebuia să fie în primele rînduri. Așa mi-am irosit vreo doi ani, cu sindicate studențești, punctul 8, Piața Universității, articole, proteste și așa mai departe. Cînd m-am trezit, pierdusem doi ani de viață, o facultate și o posibilă carieră, dar lucrul cel mai rău era că în jurul meu nu se schimbase nimic, iar țara era toată în puterea canaliilor politice, care o vor devora și vor îngropa resturile. Dar m-am trezit, zic? Am spus, hai să dau cu ei de pămînt – și m-am făcut ziarist de investigații, am scotocit după listele cu colaboratorii securității, am scris sute de pagini despre afacerile necurate și despre corupția din administrație, am luptat pînă și cu armele lor și, recunosc, am aranjat campanii electorale ale „forțelor democrate”. Numai să fie bine. Și cînd m-am oprit ca să iau o gură de aer și să mulțumesc pentru aplauze, securiștii erau și mai în față, bișnițarii erau și mai bogați, iar foștii mei șefi de la gazetă colecționau ceasuri cu diamante sau învîrteau banii lui Vîntu. Cînd prietenii mei se aranjau în Elveția, în Canada sau în State, eu am făcut pe deșteptul și n-am vrut să plec. Am zăngănit mănunchiul de chei în piață și mi-am pus nădejdea în cei „patruzeci de mii de specialiști” care aveau în sfîrșit să salveze România. Dar la sfîrșitul mandatului lor, după zece ani de la revoluție, România avea de ales între Iliescu și Vadim. Iar eu eram pe lista unei „generații așteptate” și mă încălzeam pe margine. După alți patru ani, trecea drept o poantă bună să alegem „între doi comuniști”, iar acum, după ce s-au împlinit zece, foștii generali de securitate prezidează lansări de cărți, bișnițarii dau lecții de capitalism, interlopii se salută în Parlament, iar noi nu mai avem nici măcar a alege, pentru că lumea iese în stradă și scandează (tu apreciezi asta, înțeleg) „Ole, ole, noi urîm partidele”.

Dragă Vlad Mixich, te întreb, de ce aș crede acum în revoluția ta, cînd eu am pierdut toate revoluțiile mele? Nu mai este nici o revoluție de cîștigat în România, pentru că nu mai există un obiect al revoluției. România, nu spun o noutate, nu mai este de mult condusă de o clasă politică, ci de marii beneficiari ai guvernărilor corupte, care s-au tot rotit timp de 20 de ani. Împotriva lor nu mai există revoluție. Nu mai există alegeri. Nici măcar nu au nevoie de jandarmi care să îi apere. Vor continua să prospere în spatele oricărei puteri politice. Vor continua să cumpere, să controleze, să corupă, iar noi vom căsca gura la televizor și ne vom înjura pe forumuri. Copiii lor vor fi în Parlamentul de mîine, iar copiii noștri vor fi tot la proteste, în stradă.

Înțeleg, tu îmi vorbești de o revoluție morală sau, cel puțin, de una a bunului-simț. Dar morala și bunul-simț nu au cîștigat nici o revoluție în acești 20 de ani. Morala și bunul-simț, am învățat din istoria civilizațiilor moderne, au nevoie de legi și de o justiție care să le impună, or tocmai acestea sunt cele mai șubrede temelii ale statului român. Românul a învățat bine o singură lecție: aceea că trebuie să-și scape singur pielea. Știu că am să te dezamăgesc, dar trebuie să-ți spun că „revoluția ta”, cu prietenul tău care desfundă de unul singur canalul din cartier, cu studentul cinstit la examene și cu un grup de oameni care se încăpățînează să trăiască demn și onest, e admirabilă și plină de demnitate, dar nu are nici o putere să mai schimbe lumea românească, așa cum crezi. Să-ți mai spun că mare parte din lumea de care vorbim nici măcar nu vrea să se schimbe? Că s-a învățat să aștepte un „prost” care să le desfunde canalul? Că acolo unde „baronii” se ospătează din ciolan, ea s-a deprins să ciugulească din resturi? Și nici măcar nu o acuz! Nu ne-a învățat nimeni, ca în Grecia veche, că nedreptatea e rea în sine, iar nu pentru că cel nedreptățit sunt eu sau altul.

De aceea protestele din aceste zile sunt anemice și dezlînate. De aceea solidaritatea e doar pe facebook. De aceea prietenul tău va desfunda canalul în continuare de unul singur. De aceea, unul sau altul, un sportiv, un cercetător, un profesionist, va reuși din cînd în cînd să se impună, iar noi îi vom saluta performanța miraculoasă și vom spune, iată, dom’le, se poate și în țară. De aceea eu nu vreau să mă întorc. Iar ultima revoluție pe care am de gînd să o port pînă la capăt este cu mine însumi.”

Publicat ianuarie 22,2012 Ioan Florin (http://ioanflorin.wordpress.com)