În ultimul an de facultate, pregătirea examenului la cursul de Istorie Contemporană a României mi-a prilejuit o lectură a provocatoarei analize propuse de Vladimir Pasti asupra evoluţiilor din România postrevoluţionară, din perspectiva raporturilor de putere din cadrul suprastructurii economice postcomuniste. Concluzia sumbră a autorului, potrivit căreia tehnocraţia industrială şi interfaţa politică prin care aceasta gestiona treburile publice îşi va impune propriile politici, cele ale subdezvoltării nu era tocmai congruentă cu aspiraţiile unei generaţii care nu se resemnase cu gândul de a pierde lupta cu mediocritatea. Ritmul alert al evenimentelor din ultimul deceniu, concretizarea integrării europene şi euro-atlantice şi mai ales creşterea economică pe care a cunoscut-o România începând din anul 2000, erau de natură să alimenteze încrederea într-un sfârşit fast al tranziţiei, în sensul angajării hotărâte pe direcţia edificării unei economii performante, care să asigure capacităţile de recuperare a decalajelor în raport cu statele Uniunii Europene. Criza economică prefigurată în 2007 de crahul pieţei subprime şi percepută la noi abia din 2009, avea să demonstreze netemeinicia prosperităţii noastre de dată recentă, iar lipsa de viziune a forţelor politice şi complicitatea negată dar documentabilă a cetăţenilor au impus costuri pe care niciuna din părţile responsabile nu este încă dispusă să le achite. Poate că singurul beneficiu al dificultăţilor cu care ne confruntăm este dat de necesitatea unui examen introspectiv şi lipsit de menajamente al capacităţii noastre de a integra paradigme ale capitalismului precum performanţa economică, prosperitatea, transparenţa şi competiţia onestă, iar urmarea logică a unui astfel de examen critic ar urma să ne arate în ce măsură societatea românească este într-adevăr interesată de finalizarea unui proces de modernizare pe care l-a implementat submediocru şi discontinuu în ultimele două secole.
Zona economică în care preferinţa stranie pentru subdezvoltare este cea mai evidentă este aceea definită de teoria liberală drept catedrala unei economii de piaţă funcţionale, piaţa de capital. O pledoarie în favoarea dezvoltării burselor de active şi mărfuri poate părea cel puţin inoportună azi, în condiţiile în care tezele unui anticapitalism resuscitat de dificultăţile de etapă ale sistemului economic mondial acuză, în oarecare măsură justificat, rapacitatea bancherilor şi lipsa de scrupule a speculatorilor, sau complicitatea statelor, dispuse constant la naţionalizarea pierderilor şi privatizarea beneficiilor. Dacă în privinţa pieţelor mature, decidenţii politicilor publice au în vedere un grad sporit de reglementare a tranzacţiilor cu produse derivate şi a normelor de prudenţialitate, România se găseşte într-o situaţie opusă, ilustrând mai curând teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu decât apetitul unor spirite interesate de concurenţa liberă. Infrastructura instituţională a pieţei locale de capital a apărut la jumătatea anilor ‚90, ca urmare a colaborării cu instituţiile financiare internaţionale şi a necesităţii de a da o legitimitate, fie ea şi precară, programului de privatizare în masă. Controlul efectiv al Bursei de Valori Bucureşti şi a pieţei extrabursiere Rasdaq a revenit unor societăţi de intermediere financiară înfiinţate de persoane puţin cunoscute publicului, viitori protagonişti ai unor controverse şi anchete judiciare. Sub aceste auspicii, au început să fie emise şi distribuite certificatele de proprietate cu o valoare nominală prestabilită, ce urmau a fi convertite în participaţii la fostele întreprinderi de stat sau la cele cinci Fonduri ale Proprietăţii Private, devenite în 1997 Societăţi de Investiţii Financiare, structuri asemănătoare cu organismele de plasament colectiv, dar cu un statut special. Maniera în care s-a structurat masa activelor acestora a reprezentat expresia unui compromis între interesele netransparente ale deţinătorilor puterii politice, criteriul geografic şi anumite conexiuni proprii economiei planificate, iar administrarea lor s-a realizat prin intermediul unor structuri obediente faţă de autorităţi, a căror poziţie a fost asigurată printr-o legislaţie specială.
Precaritatea instituţională a pieţei de capital a asigurat controlul discreţionar al managementului noilor companii private, atât în relaţie cu angajaţii, cât şi cu deţinătorii de acţiuni. Metoda Mebo, cu intenţia prea puţin inspirată de a-i face pe muncitori patroni într-o economie de tip Falanster, a însemnat transferul efectiv al pachetelor de acţiuni ale salariaţilor, prin intermediul unor tranzacţii netransparente, pentru care piaţa de capital a servit doar ca element de cadru. Numeroase astfel de capacităţi au alimentat ulterior industria fierului vechi şi apetitul pentru speculaţia imobiliară, iar foştii angajaţi şi-au găsit locul în rândurile beneficiarilor de prestaţii sociale. În privinţa Societăţilor de Investiţii Financiare care au ajuns să concentreze cea mai mare parte a certificatelor de privatizare, dinamica acestora a urmat trendul general al economiei româneşti. Acţiunile lor continuă să asigure cea mai mare parte a lichidităţii tranzacţiilor pe Bursa de Valori, iar cotaţiile lor au crescut exponenţial până în 2007.
Randamentul nu a depins însă de performanţele manageriale, ci în primul rând de modificările legislaţiei care le reglementa activitatea. Deficienţa majoră a funcţionalităţii acestora a fost însuşi statutul lor, fondat pe amestecul statului în relaţia dintre acţionari şi management. Sub pretextul apărării intereselor acţionarilor minoritari, dreptul de vot în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor a fost limitat iniţial la 0,1%, iar din 2005, o nouă modificare a legii a plasat acest prag la 1%. Caracterul difuz al acţionariatului şi resursele administrative aflate la dispoziţia preşedinţilor celor cinci SIF-uri le-a asigurat permanentizarea puterii, în condiţiile în care circulare ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare permiteau restrângerea dreptului de vot pentru unii acţionari, iar relativa apatie a deţinătorilor de pachete mici de acţiuni făcea imposibilă constituirea unei majorităţi capabile să cenzureze managementul. Acest pseudocorporatism şi-a arătat resursele de impredictibilitate în ultimul deceniu şi jumătate, marile falimente bancare şi scandaluri financiare prezente în paginile presei şi în dosarele Parchetului au însemnat aproape de fiecare dată pierderi pentru patrimoniul acţionarilor acestor societăţi. Deşi lipsiţi de un profil public definit, preşedinţii acestora s-au dovedit suficient de influenţi pentru a-şi asigura suportul decidenţilor politici, care din teamă sau ignoranţă, au arătat o loialitate demnă de o cauză mai bună preceptului „ Nu ne vindem ţara!”, demonstrând că o putem ruina şi singuri. Administrarea activelor s-a redus în fapt la colectarea dividendelor de la bănci şi de la puţinele companii profitabile aflate în portofoliu şi redistribuirea lor parţială către acţionari, fără a neglija înstrăinarea unor active rentabile în aaceeaşi manieră netransparentă, în beneficiul unor insideri. Procentul de acţiuni deţinut de posesorii de certificate de privatizare s-a diminuat constant, iar grupuri conectate la vechiul network economic antecapitalist s-au opus constant implicării unor bănci şi fonduri de investiţii străine în gestiunea efectivă. Sistemul şi-a demonstrat limitele obiective în timpul crizei, când acţiunile SIF-urilor au fost primele care au resimţit retragerea capitalului speculativ şi au pierdut peste 80% din valoare în raport cu maximele. Soluţia avută în vedere a constat în accelerarea vânzării de active la preţuri cu discount şi încercarea de fidelizare a acţionarilor prin creşterea dividendelor. Această schimbare s-a datorat în primul rând unei iniţiative legislative care viza plasa aceste companii în zona reglementată de Legea societăţilor comerciale, redând în fapt proprietarilor de drept controlul asupra afacerilor în care au investit. Iniţiativa senatorului Ovidiu Marian merită apreciată măcar pentru caracterul ei de apă în Sahara, fiind prima tentativă a puterii legislative de a promova o măsură economică proactivă, generatoare de venituri pentru bugetul public şi de valoare adăugată în economia reală. În aceeaşi ordine de idei, chiar dacă legea a cunoscut modificări drasdice în esenţa ei pe durata dezbaterii şi adoptării sale, ea a catalizat o reacţie benefică la nivelul cotaţiilor acţiunilor, dar mai ales a produs un reviriment al implicării acţionarilor în gestiunea propriilor afaceri. Efectele acestor transformări vor putea fi cuantificate cu prilejul adunărilor acţionarilor din aprilie, când am putea asista la modificări de structură la nivelul consiliilor de administraţie şi, poate, la schimbarea atitudinii generale faţă de piaţa de capital.
Istoria SIF-urilor este importantă din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, această Saga cu sfârşit necunoscut ilustrează distanţa care ne separă de caracterul funcţional al economiei de piaţă, chiar dacă acesta ne-a fost recunoscut în contextul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În al doilea rând, numărul redus de investitori activi pe bursa locală şi atitudinea statului demonstrează gradul redus de aderenţă al comunităţii la dimensiunea superioară a modelului economic capitalist. Chiar în condiţiile în care România a fost guvernată de o majoritate de dreapta, în anii 2008-2012 nici o companie de stat nu a fost listată, iar dacă până la sfârşitul actualei legislaturi se va întâmpla ceva în acest sens, faptul se va datora insistenţelor partenerilor financiari externi. Publicul pasionat de sterile dezbateri despre fraude şi campanii anticorupţie continuă să ignore beneficiile pe care regulile de transparenţă ale bursei şi guvernanţa corporatistă le-ar aduce pentru bilanţul regiilor şi companiilor de stat. Mediul de afaceri evită finanţarea prin piaţa de capital, ale cărei beneficii pot fi documentate la nivelul economiei poloneze. În aceste împrejurări, este absolut firesc că administratorii americani ai Fondului Proprietatea vor să-l listeze la bursa din Varşovia, care satisface criteriile de lichiditate ale unei pieţe dezvoltate. Diversele forumuri de dezbatere ale investitorilor şi-au concentrat atenţia până acum asupra reclamării de deductibilităţi fiscale, poziţie nu tocmai potrivită pentru partizanii competiţiei şi performanţei.
În contextul apropiatei campanii electorale, dar mai ales al accentului pe care dinamica relansatei integrări europene îl repune pe competitivitate, este oportună o trecere în revistă a amicilor şi inamicilor pieţei de capital în dimensiunea sa de accelerator al reformei. Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială sau Comisia Europeană vor continua să susţină tentativele de raţionalizare a economiei româneşti, dar nu pot şi nu trebuie să ne substituie în luarea unor decizii importante în primul rând pentru propria dezvoltare. Angajamentul noului executiv ar putea genera un optimism moderat, deşi o agendă reformistă coerentă s-a profilat doar în ceea ce priveşte piaţa muncii şi sistemul iraţional de beneficii sociale. Oponenţii tradiţionali ai dezvoltării pieţei locale de capital sunt exponenţii forţelor de stânga, dar cazul românesc este şi de data aceasta unul atipic. Nu avem de-a face cu o opoziţie ideologică sau cu vreo preocupare pentru responsabilitatea socială, , genul acesta de abordări ar da măcar demersului o notă de onorabilitate, dar acest păcat nu este propriu burgheziei roşii. Aici conflictul presupune refuzul funciar de a accepta o competiţie cu reguli situate înafara sumei de conexiuni şi afinităţi asigurate de backgroundul vechiului regim. În această dispută informală, şocurile economice de până acum şi cele care vor urma în curând, ar putea îndeplini o funcţie cu adevărat socială, restaurând o ordine rezonabilă acolo unde votul cetăţenilor şi Legea Lustraţiei au reuşit prea puţin. Obstacolul esenţial în dezvoltarea pieţei de capital constă însă în interesul redus al majorităţii cetăţenilor pentru a se implica direct în gestionarea unor resurse şi în superficialitatea cu care majoritatea preferă beneficii sociale iluzorii, în schimbul cărora îşi dau nu doar libertatea, ci şi proprietatea pe nimic, sau pe prea puţin. Ţara care a şocat opinia publică prin terorismul fără terorişti şi şi-a dezamăgit partenerii prin corupţia fără corupţi, riscă să creeze capitalismul fără capitalişti, sau cel puţin fără capitalişti români. Nu se pune problema unei pledoarii în favoarea investitorilor la bursă, aceştia îşi pot găsi oportunităţi într-o lume cu tot mai puţine bariere şi în permanentă nevoie de a-şi reinventa politicile de dezvoltare. Alături de libertăţile civice, funcţionalitatea unei societăţi democratice este asigurată de prosperitatea membrilor comunităţii, de implicarea lor în deţinerea şi gestiunea de bunuri şi active. Prosperitatea astfel dobândită este o cale mai eficientă spre demnitate şi respectul din partea celor cărora li s-a delegat puterea, decât atitudini protestatare simpliste sau defilări coregrafice mai mult sau mai puţin reuşite.
Loading ...
