ACUM.TV

Formula „Cine se aseamănă, se adună”, funcţionează în majoritatea grupurilor care se formează din propria voinţă a indivizilor. Am constatat, personal, acest lucru, la grădiniţă, în viaţa de cartier, la şcoală, în grupurile de sportivi, de artişti, de scriitori prin care m-am perindat. Până la urmă, această regulă funcţionează şi în grupurile constituite prin forţa împrejurărilor, cum ar fi o mică societate comercială, înfiinţată cu scopul de a obţine profit: cel care este diferit de ceilalţi este eliminat. Am constatat, cu surprindere, că această regulă nu funcţionează, deocamdată, în Clubul Discuţiilor Interesante din Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, România, pe care eu, din raţiuni de impact mediatic, l-am supranumit Clubul Înţelepţilor (periculos şi la limita ridicolului). Totuşi, nu am mizat pe ridicol, fiind convins că, după un timp, fondul se impune în faţa formei şi orice nume poate primi consistenţă prin fapte, vorbe şi atitudini. Dacă nu se întâmplă aşa, numele merită să cadă în ridicol.

Ziceam că la Clubul Înţelepţilor s-au grupat, în jurul unei idei lansate de poetul Iacob Roman, un profesor de limba română, sceptic (Daniel Lazăr), un matematician, preocupat de fizică, idealist şi credincios, care încearcă să împace ştiinţa cu religia (Ioan Vida), un inginer, eseist, militant pentru libertate şi democraţie, credincios ortodox (Anton Georgescu), un preot ortodox, preocupat de filosofie creştină (Valentin Popovici) şi, desigur, Iacob Roman, filolog şi doctorand în Ştiinţele Comunicării, ortodox tradiţionalist şi, paradoxal, poet post-postmodernist. Mai sunt şi eu pe acolo, dar fac parte din grup, mai mult ca observator, în calitatea mea de jurnalist. „Înţelepţii” au acceptat să scriu despre ei, la propunerea mea, după ce au dezbătut problema într-o şedinţă cu tema: are sau nu are vreun rost ca publicul larg să afle despre temele supuse dezbaterii, înainte de a fi publicate într-un volum. Am înţeles că solicitarea mea a trecut la limită.

Adevărul e că membri grupului se cunosc de multă vreme, însă, abia acum au realizat ce mari deosebiri există între concepţiile lor fundamentale despre viaţă. Cu toate acestea, dezbaterile s-au purtat pe un ton, aş spune, aproape neverosimil de prietenos, cu argumentaţii bazate pe logică (uneori personală), dar, în special, pe surse de informaţii credibile. Nimeni nu a reacţionat umoral cu expresii de genul: nu eşti în stare să spui ceva inteligent, eşti autist, eşti extremist, eşti ridicol sau habotnic etc. Dimpotrivă, formula de adresare instaurată natural, este: nu vă supăraţi, părerea mea este că…, şi urmează părerea, deobicei sprijintă pe texte din volume publicate, pe citate din reviste, din manualul de fizică, biologie, pe argumentaţia vreunui teolog, filosof, om de ştiinţă sau pe propria logică.

Totuşi, m-am mirat când, după ce am spus că am în minte o teorie, care ar putea explica problema apariţiei Universului fără intervenţia divină, m-au programat pentru prezentarea teoriei într-o şedinţă (vinerea trecută – Vinerea Mare la creştini, deci, un moment sensibil pentru credincioşii din grup), cu condiţia să mă prezint cu textul scris.

La şedinţa de săptămâna trecută m-am prezentat la Club, cu materialul intitulat „Despre timp şi originea Universului”. Textul e mai lung, însă aici voi prezenta un referat mai scurt, pe puncte:
„Încercările teologilor şi ale oamenilor de ştiinţă de a explica apariţia Universului, la un anumit moment dat, pe scara timpului, pornesc de la premisa greşită că timpul este o curgere de la minus infinit spre plus infinit. Acest timp liniar, cu punctul zero în prezent, nu există. Cu alte cuvinte, timpul nu există.

Argumente intuitive şi logice:
1) Popoarele primitive nu trăiau în timp sau trăiau într-un timp „foarte scurt”. Pentru a aprecia durata unei deplasări se foloseau exclusiv de măsura spaţiului: trei aruncături de băţ, deplasarea soarelui de două suliţe pe cer, deplasarea soarelui de trei ori pe bolta cerului, până ajungea în acelaşi punct. Popoarele primitive nu aveau în limbaj timpul trecut şi viitor (ex. Labă de Urs merge la vânătoare. Labă de Urs vânează, se însoară, mânâncă etc.). La fel ca şi animalele, oamenii primitivi trăiau în prezent.

2) Timpul a fost inventat de oameni din raţiuni practice. Pentru măsurarea lui, oamenii au început să folosească instrumente tot mai sofisticate, în fapt, ele arată tot o măsură a unei deplasări mecanice: firele de nisip din clepsidră, umbra unui băţ pe un cerc care reprezintă bolta cerului, deplasarea acelor ceasornicului pe un cadran (tot bolta cerului, de la zenit la nadir) etc. Deci, exclusiv deplasări mecanice. De fapt nu se măsoară timpul ci spaţiul.

3) Sentimentul timpului există în om datorită memoriei. Iar memoria omului există datorită proprietăţii materiei de a avea memorie, ca urmare a forţei de inerţie. Amintirea pietrei lovită de altă piatră, este tendinţa ei de a se opune. Este amintirea momentului în care stătea pe loc. La fel, la nivel subatomic, există inerţia particulelor, care, înlănţuite într-un mod complex, ne permit să ne aducem aminte de ordinea anterioară a particulelor. Amintirile sunt posibile datorită inerţiei materiei, care organizată în forme complexe, vii, prelungeşte reverberaţiile inerţiale ale particulelor, premiţând prelungirea acestor amintiri, la fel cum, de exemplu, o lamă de fierăstrău păstrează mai mult timp amintirea unei lovituri, vibrând câteva minute. Dar nu este vorba de minute, ci de inerţia lamei de fierăstrău, care pur şi simplu oscilează în prezent.

4) Odată cu inventarea timpului, oamenii l-au introdus şi în limbaj. Trecut, prezent, viitor. Din raţiuni practice.

5) Ideea de timp minus infinit este iraţională, deoarece dacă ar exista un timp minus infinit, ar fi imposibil să fi scăpat din acel timp, pentru că nu am fi avut un moment de pornire. Nu poţi întoarce minus infinitul spre plus infinit. Pentru aceasta ai nevoie de un nod, de un punct de sprijin, consistent, ori acesta nu poate fi decât prezentul. E clar că omul, trăitor în prezent, a inventat minus infinitul şi plus infinitul, folosind ca punct de pornire prezentul, singurul care există, este real, ferm, stabil, atât de stabil, încât permite imaginarea unor direcţii infinite, în trecut şi în viitor. Dar, este vorba despre imaginaţie, cum spuneam, bazată pe memorie, adică pe proprietatea materiei de a avea inerţie. Nu numai creierul, ci chiar şi ochiul are memorie, ceea ce permite perceperea unor imagini statice, fotografii, derulate cu viteză, drept un film, cu imagini în mişcare. Faptul că nu există nici trecut, nici viitor, explică, în modul cel mai natural, de ce nu se poate călători în timp. Din prezent nu putem ieşi, pentru că el este singurul care există, aşa cum există materia şi mişcarea. Nu a trecut timpul, ci noi ne-am mişcat, ne-am transformat. Mamuţii şi dinozaurii, omul de neanderthal, Alexandru Macedon, Farul din Alexandria, Decebal, sunt aici, cu noi, în prezent, numai că au suferit transformări.

6) Dacă timpul nu există, rezultă că nu este nevoie de vreun Dumnezeu, care pe aşa zisa axă a timpului, la un moment dat, să dea startul apariţiei Universului. Nici Dumnezeu, cât ar fi el de atotputernic, nu poate scăpa din minus infinitul inventat de om, pentru că tocmai acesta este sensul minus infinitului: ceva fără întoarcere, ceva pe care nu te poţi sprijini niciunde, în călcâie, ca să întorci timpul spre plus, pentru că aluneci mereu spre minus orşiunde ai fi. Evident, nu e nevoie nici de vreun Big Bang, care să creeze Universul din nimic, la un moment dat. Este, în schimb, acceptabilă ideea de oscilaţie a Universului. Expansiune şi contracţie repetată, în prezent, asemenea lamei de fierăstrău. Aceasta explică şi coexistenţa noastră cu particulele produse la Big Bang. Ele nu vin din trecut, ele există, în mişcare, în prezent, cu noi.

7) Exprimându-ne în limbajul fizicii, timpul este un raport dintre distanţa parcursă şi viteza (iuţeala) unui corp. Este raportul: dt = ds / v (t2 – t1 = s2 – s1 / v). Unde t = timpul, s = spaţiul, v = viteza. Acesta, dacă mişcarea este uniformă. Dar, în fapt, rezultatul acestui raport nu este un timp, ci o durată. Durata este un raport care exprimă spaţiul parcurs cu o anumită viteză. Dacă viteza este accelerată sau decelerată, formulele se complică, dar, în fond, avem de-a face tot cu rapoarte care sunt considerate că exprimă un timp. Astfel, timpul este o mărime inventată printr-o operaţie abstractă, este rezultatul împărţirii a două mărimi sesizabile şi măsurabile, spaţiul şi iuţeala (respectiv variaţia vitezei şi acceleraţia). Prefer să-i spun iuţeală, fiindcă iuţeala poate fi sesizată şi de un copil, care trăieşte în prezent, fără să aibă nevoie de timp.
Acum, să renunţăm la timpul verbelor şi să spunem cum stă treaba cu Universul, fără să introducem în ecuaţie timpul, elementul toxic, care denaturează înţelegerea noastră despre lume: Universul există. Materia există. Este palpabilă şi măsurabilă. Materia se mişcă. Materia are inerţie. Suntem aici şi ne mişcăm. Microcosmosul şi macrocosmosul sunt în mişcare şi transformare. Nu există nici început şi nici sfârşit.
Acestă teorie răspunde, în mod simplu şi logic, la imposibilitatea existenţei timpului infinit, a timpului, în general. Şi rezolvă problema apariţiei Universului. Universul nu a apărut, el este. Rămâne nerezolvat infinitul spaţiului. Am încercat o construcţie logică şi cu privire la aceasta, însă am ajuns la nişte concluzii cel puţin ciudate”.

Nimeni nu a râs, nici în… timpul, nici după prezentarea acestui text. Profesorul de matematică Ioan Vida a spus că mai există un gânditor care afirmă că oamenii greşesc când privesc timpul ca o curgere, când el este de fapt devenire, ceea ce s-ar traduce tot prin ideea de mişcare. Inginerul Anton Georgescu a spus că eliminarea timpului din ecuaţia înţelegerii Universului poate fi un exerciţiu interesant, însă acesta nu explică, ci doar reduce problema într-un mod brutal. Poetul Iacob Roman a spus că pune aceste căutări ale mele pe faptul că nu beneficiez de un organ destul de dezvoltat al percepţiei existenţei lui Dumnezeu.

Este de mirare că acest Club mai funcţionează. Pentru săptămâna viitoare şi-a propus să discute despre levitaţie (!) Băgându-mă şi eu în seamă, am propus ca temă de discuţie poezia românească de după anul 2000, dar propunerile se votează în mod democratic şi a ieşit levitaţia.