ACUM.TV

În argumentele care se aduc în disputa israelo-palestiniană problema refugiaților palestinieni figurează întotdeauna la loc de frunte: peste 700000 de palestinieni au fost nevoiți să se refugieze după 1947, atunci când s-a decis partiționarea Palestinei sub mandat britanic și înființarea statului Israel.

Aproape niciodată nu este adus argumentul  (invocat doar de Israel)  că în aceeași perioadă 850000 de evrei au fost nevoiți să părăsească țările musulmane în care ei și strămoșii lor trăieseră de secole sau chiar milenii.

Istoricul britanic Sir Martin Gilbert face o remarcabilă istorie a acestor evrei în cartea sa “In Ishmael’s House – A History of Jews in Muslim Lands”, Yale University Press, 2010.

Titlul este o referire la fiul mai mare al patriarhului biblic Avraham, care-l preferase pe mezinul Ițhak, Ishmael fiind considerat strămoșul arabilor, neam înrudit cu evreii, potrivit Bibliei.

Chiar din vremea Profetului Mahomet, întemeietorul religiei musulmane în Peninsula Arabică în secolul al VII-lea după Isus, atitudinea islamului față de evrei a fost una ambiguă: pe de o parte protecție (“dhimmi”)– acordată și creștinilor, care ca și evreii erau considerați “popoare ale Cărții” – pe de altă parte persecuție, derivată din aplicarea abuzivă și arbitrară a statutului de “dhimmi”.

Încă din timpul vieții lui Mahomet – bătălia de la Haibar, 627, urmată de masacrul tribului Banu Qurayzah – evreii au simțit pe pielea lor intransigența musulmanilor în mijlocul cărora au trăit.

Odată cu cucerirea Ieruslamului  în 637, statutul evreilor și creștinilor ca minorități a fost reglementat de pactul lui Omar, al doilea calif după Mahomet, și a fost aplicat fără întrerupere, practic până în ziua de azi.

Perioade de conviețuire pașnică au alternat cu perescuții crunte și pogromuri ca cel de la Granada, din sudul Spaniei din 1066, când 1500 de evrei au fost masacrați.

Evreii au preferat totuși pe musulmani creștinilor și pentru aceasta au avut de plătit cu expulzarea din Spania în 1492 și din Portugalia în 1497, după Reconquista creștină a Peninsulei Iberice.

Ei au rămas însă cetățeni de categoria a doua în toate statele musulmane, unde proprietatea lor era nesigură și unde umilințele în fața musulmanilor rămâneau adesea nepedepsite.

Perioada secolelor XVIII – XIX – caracterizată de emanciparea treptată a evreilor în Europa creștină a fost marcată de stagnare în lumea musulmană, deși în Imperiul Otoman  evreii s-au bucurat de un tratament relativ favorabil.

Evreii plătesc prețul sionismului

Apariția sionsimului politic, în care evreii din țările musulmane au fost puțin implicați și izbucnirea primului război mondial și apariția în 1917 a declarației Balfour, prin care guvernul britanic promitea înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina au determinat o schimbare de atitudine majoră din partea musulmanilor. Evreii au devenit un țap ispășitor pentru toate neîmplinirile lumii islamice.

Ascensiunea nazismului și începutul imigrării în masă a evreilor în Palestina au înrăutățit și mai mult soarta evreilor în țări ca Irak, Yemen, Maroc sau Libia, unde ființau comunități evreiești de milenii. Iar odată cu înființarea statului Israel în 1948, populația evreiască din țările musulmane din nordul Africii și Orientul Apropiat și Mijlociu, care număra a proape un milion de oameni, a devenit ținta unei persecuții din ce în ce mai accentuate și uneori legiferate: execuții în Irak, pogromuri în Libia, Yemen și Algeria, întemnițări arbitrare în Egipt și Siria, confiscări de proprietate în toate țările.

Confruntați cu opresiune și amenințări, după 1947 850000 de evrei (sau după unele surse aproape un milion) au părăsit țările musulmane, de cele mai multe ori după ce li se confiscaseră toate bunurile imobile și aproape toate cele mobile.

În Israel au emigrat circa 260000 de evrei marocani, 130000 de evrei irakieni, 56000 de evrei tunisieni, 50000 de evrei yemeniți, 35000 de evrei libieni, 31000 de evrei iranieni, 30000 de evrei egipteni, 14000 de evrei algerieni, 6000 de evrei libanezi, 4500 de evrei sirieni și alții din Afganistan, Bahrain și mai târziu la sfârșitul anilor ’80 evrei din republicile sovietice central-asiatice. Restul au emigrat în Franța, Italia, Marea Britanie, Statele Unite sau Canada.

Spre deosebire de palestinieni, deși erau refugiați, acești evrei au refuzat să se auto-victimizeze și, deși au lăsat proprietăți estimate la valoarea de azi la peste 100 de miliarde de dolari, și-au reclădit viața, deși nu le-a fost ușor.

Evreii din țările musulmane, numiți uneori sefarzi, alteori orientali sau Mizrahi, s-au confruntat cu atitudinea adeseori arogantă și lipsită de înțelegere a elitei politice și a unei părți a evreilor de origine europeană din Israel, Așkenazi. Moshe Sharett, al doilea premier al Israelului (1953 – 1955) îi considera pe evreii originari din Irak drept “primitivi”.

Azi doar circa 50000 de evrei mai trăiesc în țările musulmane, majoritatea în Turcia și Iran (câte 20 – 25000 în fiecare din cele două țări). Comunități vechi de 2500 de ani, ca cea de la Bagdad au dispărut, la Kabul trăiește Zvulun Simantov, singurul evreu din Afganistan, Libia este “Judenrein”, la Cairo la sinagoga Ben Ezra, fondată în 882, se apelează la turiști evrei pentru obținerea cvorumului de 10 bărbați (minian) necesar organizării unui serviciu religios, iar în Yemen câteva sute de evrei, descendenți, potrivit tradiției din evrei colonizați acolo pe vremea Regelui Solomon, își duc o existență mai mult ascunsă de teama persecuțiilor.

Autorul, cunoscut mai ales pentru cărțile sale despre Holocaust, estimează că plecarea în masă a acestor evrei a lăsat un gol pe care țările musulmane nu l-au putut acoperi niciodată. Dar ura față de Israel și prejudecățile vechi de 1500 de ani s-au dovedit mai puternice decât amintirea unei conviețuiri de multe ori pașnice între evrei și musulmani.