ACUM.TV

Aș vrea să sper că textul studentei mele, reprezentând vocea unei tinere din noua generație creștină occidentală de azi, va interesa cititorul român, suscitând revelatoare comparații cu dezbaterea publică din țară, câtă a fost sau va mai fi, în legătură cu dureroasa temă.

New York, ianuarie 2005

Rebekah Nelson

Posibilităţi şi limite ale iertării

Una dintre cele mai dureroase întrebări de care doar sfârsitul  ne scuteşte este aceea a iertării. Ca să fii iertat de iubită ai nevoie fie doar de câteva ore, de un trandafir, de dulciuri şi de o scuză, fie, cine ştie, de o viaţă întreagă. Când un membru al familiei e trădat de ceilalţi, îşi va trăi tot restul zilelor îndurerat şi furios împotriva celor de acelaşi sânge. Genocidul unui popor, distrugerea  căminelor, a identităţii, a familiei, uciderea  prietenilor  şi desacralizarea  realităţii, a ideii de umanitate este, însă, o încercare de netrecut pentru instituţia iertării.

Simon Wiesenthal cercetează în cartea sa, The Sunflower, posibilităţile şi limitele iertării. La douăzeci şi cinci de ani de la Holocaust, Wiesenthal pune unui grup de intelectuali o întrebare dintre cele mai dificile: ce ar face dacă ar fi prizonier în lagăr şi un soldat nazist aflat pe patul morţii le-ar cere iertare?

Cartea, împărţită în două secţiuni, începe cu o poveste şi se termină cu o vastă însumare a răspunsurilor. O nouă ediţie a cărţii, publicată la aniversarea a douăzeci de ani de la prima ediţie americană, aduce 53 de răspunsuri acestei anchete morale.  39 dintre ele sunt noi, 10 au fost reproduse din prima ediţie, unul a fost refăcut, iar alte 3 au fost traduse din ediţia germană din 1981.  Printre respondenţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, se numără teologi, lideri politici, scriitori, jurişti, psihiatri, activişti pentru drepturile omului, supravieţuitori ai holocaustului şi supravieţuitori ai genocidului din Bosnia, Cambodgia şi Tibet.

Fiecare a fost rugat să citească povestea  lui Wiesenthal  şi să se imagineze prizonier  al acestui lagăr. Puşi în faţa teribilelor crime de acolo, li se cere să se gândească la posibilitatea iertării şi la urmările hotărârii pe care o vor lua. Ce va fi cu aceia care îşi regretă sau îşi resping faptele comise sub o ideologie oarbă, coercitivă?  Cum poate cineva ierta un individ sau o societate care, doar cu câteva momente înainte de încetarea crimelor, îi era duşmanul de moarte? E oare posibil să ierţi fără să uiţi?

La sfârşit, Simon Wiesenthal se întreabă: există oare limite ale iertării, şi dacă da, care sunt ele?

Povestea

Cunoscut mai ales pentru eforturile sale de căutare a criminalilor de război şi pentru aducerea în faţa justiţiei a lui Adolf Eichmann, Simon Wiesenthal ne dezvăluie acum o latură  diferită,  mai intimă a devotamentului  său pentru ideea de dreptate;  el ne pune în faţa unei dileme morale şi cercetează în ce fel conştiinţa  morală poate sau nu să aibă de partea ei dreptatea. În Cartea I, The Sunflower, Wiesenthal povesteşte următoarea întâmplare:

Închis în lagărul nazist de la Lemberg, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naratorul (foarte probabil Simon însuşi) duce o viaţă îngrozitoare, plină de umilinţe,  într-o lume în care Dumnezeu însuşi a ales să întoarcă spatele cruzimii nemărginite şi morţii de neoprit: „Trăim într-o lume pe care Dumnezeu  a părăsit-o”.  Tulburat de manifestarea vie a acestui coşmar al moralităţii, Simon începe să creadă doar în ceea ce vede şi simte în fiecare clipă – moartea: „Am citit odată undeva că este imposibil să faci un om să se îndoiască de credinţa sa. Dacă am crezut  vreodată  că e adevărat,  viaţa în lagăr m-a învăţat altceva. Este cu neputinţă să mai crezi într-o lume care a încetat să vadă omul drept ceea ce este, care «dovedeşte»  necontenit  că umanitatea  nu mai există. Aşa că începi să te îndoieşti,  începi să îţi pierzi încrederea într-o lume în care Dumnezeu mai înseamnă ceva. Începi chiar să crezi că Dumnezeu e absent, că a plecat undeva şi că n-a lăsat pe nimeni în loc.”

Într-o zi, naratorul este trimis, împreună cu alţi deţinuţi, să facă curat într-un spital  campanie pentru soldaţii germani răniţi; clădirea spitalului adăpostise cândva universitatea unde învăţase Wiesenthal. Mergând alături de ceilalţi condamnaţi  către spital, Simon trece pe lângă un cimitir  militar, unde vede câteva şiruri de floarea soarelui plantate în  faţa fiecărei pietre  de mormânt. Parcă nemţii ar fi avut grijă ca morţii lor să-şi păstreze, cumva, legătura cu lumea aceasta. Wiesenthal îşi dă seama că la moartea lui n-avea să aibă parte de vreo floarea soarelui, ba nici de mormânt:  chiar şi morţi, naziştii erau superiori evreilor.  Cei ca el, cei fără nume,  vor fi ucişi cu grămada şi aruncaţi în grabă în groapă, nu se vor bucura  niciodată  de o mână care să sădească floarea soarelui  pe mormânt,  de lumina  şi frumuseţea ei.

Mergând către spital,Simon nu se poate gândi la nimic altceva decât la adâncul înţeles simbolic al florii soarelui. Şirul întrebărilor  pe care şi le pune este întrerupt de apariţia unei surori medicale,  care-l întreabă:  „Eşti evreu?”.  Wiesenthal o urmează  pe coridoarele vechii sale şcoli; este condus într-o încăpere ce fusese cândva biroul decanului facultăţii  de arhitectură, şi care adăpostea acum patul de moarte al unui german, ofiţer SS. „Nu  mai am mult  de trăit”, spune  muribundul. Evreul rămâne neclintit. El şi ai lui trăiesc de mult ştiind că nici un evreu, bărbat,  femeie sau  copil, nu va mai avea mult de trăit.

Ofiţerul SS îngropat  în bandaje  şi în propriile mustrări de conştiinţă îl roagă pe Simon să rămână lângă el şi să-l asculte. „O să mor în curând; aş vrea să-ţi vorbesc despre o întâmplare care nu-mi dă pace, care nu mă lasă să mor liniştit.”

„Cine este omul ăsta?”  se  întreabă Simon.„Numele meu  este  Karl…” îşi începe ofiţerul povestea, „o poveste despre ceva îngrozitor…, ceva neomenesc.”   „Trebuie să-ţi povestesc ceva oribil –anume ţie, mai ales pentru că eşti evreu.”

Karl îi povesteşte repede lui Simon despre viaţa lui:  se  născuse la  Stuttgart,  crescuse ca  un bun  catolic, mama  lui se îngrijise  de asta. Îi povesteşte despre  tăcerea îngrozită  a tatălui  său  când  aflase despre Karl că s-a alăturat Tineretului hitlerist şi că s-a oferit să intre voluntar în SS. Avea 21 de ani pe atunci.

continuarea în numărul următor