Profesoara Rodica Grindea cu doua eleve
Materialele apărute în ultima vreme, excelent scrise, ale d-nei Cristina Dobrin şi ale d-lui Teodor Burghelea mi-au readus în minte şi m-au făcut să reconsider, cu ajutorul d-lor, desigur, cei 15 ani în care am fost profesoară în România, primii trei ani la Piteşti şi restul – în Iaşi, până cînd am plecat în Israel.
În primul rând, mulţi care dezbat această problemă, ştiu desigur care era orientarea conducerii ţării în privinţa sectoarelor „productiv” şi „neproductiv”, în cel de-al doilea fiind incluşi toţi cei ale căror roade ale muncii nu erau vizibile, palpabile şi imediat utilizabile. Nu părea să-i fi trecut prin minte nimănui din cei care făcuseră această delimitare, că se poate vorbi de „productivitate” şi în cazul unui medic care „repară” oamenii pentru ca aceştia să poată „produce”, nici în cazul unui profesor care pe lângă cunoştinţele cu care îi înarmează pe elevi, contribuie, alături de părinţii lor „să-i facă oameni”, în sensul inculcării valorilor morale, despre al căror rol în procesul muncii „productive”, mi se pare inutil să discut!
Din cele de mai sus, rezultă un lucru pe care toţi cei din acest al doilea sector îl ştiau foarte bine, anume că retribuţiile celor care îl populau erau cu mult inferioare celor din primul. Asta ar fi o explicaţie pentru care puţini îndrăzneau să „ignore” acest lucru, atunci când se duceau la un medic cu o problemă de sănătate cât de cât serioasă, iar în privinţa profesorilor – aşişderea. Aceasta nu înseamnă că aş aduce cine ştie ce „circumstanţe atenuante” respectivelor practici. În acest context, desigur că mulţi dintre profesori, mai ales cei care predau discipline mai avantajoase, dădeau lecţii particulare (meditaţii). Am făcut-o şi eu, mai ales în primii ani de meserie, căci era imposibil să te descurci altfel, mai ales dacă nu erai căsătorit(ă) cu cineva din… sectorul prouctiv, care se dovedea în acest caz principalul întreţinător al familiei. Cel puţin, am conştiinţa împăcată că atunci când vreun părinte îmi propunea să-i „meditez” copilul, pe lângă faptul că nu aveam inimă să „jumulesc” pe nimeni, obişnuiam să pun şi o condiţie: primele lecţii erau „de probă”, dacă voi vedea că copilul face eforturi pentru a-şi însuşi cele predate de mine şi a lucra ceea ce-i dau eu pentru acasă, continuăm, dacă nu… ne despărţim prieteni!
Dar problema mai are şi un alt aspect: se venea şi la mine cu „pile”, mi se ofereau şi mie „cadouri”, dar curând, după modul în care reacţionam, mi-a mers repede vestea că este preferabil să se renunţe, în ceea ce mă priveşte, fiindcă la un moment dat, mi-am făcut o reputaţie de „fraieră fără pereche”, căci în aceste condiţii, nu numai că refuzam fără excepţie, dar am şi lăsat să se priceapă că eu… îi trec pe toţi, fiindcă aşa îmi dictează conştiinţa, doar dacă văd un dram de bunăvoinţă din partea elevului de a-şi face un minimum de datorie să înveţe. Iar dacă voi spune că de către unii colegi mi s-a transmis – indirect, sau chiar pe cale directă, şuierându-mi-se vreo ameninţare voalată – că ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să nu le mai „stric preţurile”, ori să le „deranjez afacerile”, mă crede cineva? De puţine ori colegi cu mai multă „experienţă” râdeau de mine la fiecare chenzină, când începeam să-mi împart datoriile contractate la două-trei zile după chenzina precedentă şi la urmă să mă iau singură în râs, zicând că „gata, am dat estul, am dat vestul şi-am rămas cu… restul”?
Cu toate acestea, nu vreau să se înţeleagă că am fost vreun „unicat”, sau vreo „pasăre rară” în peisajul… didactic din epoca la care mă refer. Am avut colegi care îşi iubeau meseria şi despre care se ştia că cei care ar fi îndrăznit să le vină cu „cadouri” sau cu intervenţii, vor blestema clipa în care le-a trecut prin minte să facă aşa ceva! Erau mai ales colegi mai vârstnici, de la care alţii, mai tineri, am avut mult de învăţat în privinţa onestităţii şi-a moralităţii profesionale şi în general… umane! Îmi amintesc de una din colegele de la liceul „Odobescu”, din Piteşti, criticată într-un consiliu profesoral că în trimestrul anterior avusese prea mulţi corigenţi, şi a avut curajul să deschidă gura chiar şi la directorul liceului, dar şi la secretara de partid a corpului profesoral: „Ce mi se reproşează? Că le pretind elevilor mei să înveţe şi să ştie carte? Că încerc să le formez simţul datoriei? Că am grijă ce vor face după absolvire, fie că vor dori să-şi continue studiile ori să lucreze, şi că oriunde, nu au voie să-şi bată joc de muncă şi că trebuie să facă lucrurile cu seriozitate şi cu conştiinciozitate”? Noi, cei tineri, am început să batem realmente din palme, directorul s-a făcut verde, iar secretara de partid… albă!
După cum am avut elevi ai căror părinţi nu-şi puteau permite, chiar să fi vrut, să vină cu plocoane la profesori, mai ales cei proveniţi din mediul rural, ai căror părinţi se „bucurau” ca vai de capul lor de roadele colectivizării: copii care au avut un scop în viaţă, fie şi de a realiza, pentru ei şi pentru familiile lor, cînd le vor avea, mai mult decât au putut părinţii pentru ei, şi învăţau de „mâncau cartea” cum se spune, mai ales că mulţi avuseseră, cel puţin la unele materii, în şcoala generală, profesori „necalificaţi”, adică suplinitori numai cu bacalaureatul, iar când veneau în oraş la liceu aveau mult de muncă, pentru a remedia aceste carenţe, ajungându-şi din urmă colegii „orăşeni get-beget”!
Dar se pare că întotdeauna trebuie să spui „Doamne fereşte de mai rău”. O altă problemă, şi mai rea decât cea a retribuţiei, a fost orientarea „organelor de partid” începând cu „vârful piramidei”, cum că „tovarăşul” ar fi decretat că profesorii care au mulţi corigenţi sau cei care au îndrăznit să lase repetenţi ar da adevărate „rebuturi umane”, pentru care trebuie… penalizaţi la fel ca „în fabrici şi uzine”, altfel spus, ni se repeta de trei ori pe zi şi-odată seara (eventual, în vreun consiliu pedagogic), că pentru respectivele rebuturi umane riscăm sancţiuni cu reduceri din salariu! Şi mai grav a fost că treaba asta au aflat-o foarte repede şi elevii, aşa că… poftim de-i mai învaţă carte! Asta se întâmpla pe la jumătatea anilor ’70 şi mi s-a povestit că s-a continuat şi după plecarea mea din România, în ’82. Nu-mi ieşea din minte ceea ce citisem (în neagră clandestinitate) în romanul lui Soljeniţîn „Primul cerc”, în care scrie că, după ce Stalin spusese că „nu există elev rău, ci doar profesor care nu-şi cunoaşte meseria, sau care este prost pregătit”, nimeni nu mai învăţa, dar toată lumea promova şi cu note mari încă! Dacă mai erai şi diriginte, şi mai mare urgie pe capul tău, cu această „revenire la stalinism”! Am văzut profesori-diriginţi care îşi implorau colegii mai exigenţi să nu le lase prea mulţi corigenţi la clasa lor (căci tot dirigintele era tras la răspundere, că a neglijat „educaţia pentru muncă” a elevilor săi). Eu n-am făcut asta niciodată, în „inconştienţa” care mi se reproşa! Pentru ca ulterior, să aflu că exigenţa respectivilor colegi putea fi îmblânzită doar cu cadouri stubstanţiale, în bani ori în… produse! Desigur, mulţi spuneau că „îmi convine să mă arăt demnă”, ştiindu-se că mă aflu în preajma emigrării, şi aveam lucruri mai bune de făcut pentru a da explicaţiile… nedatorate, cum că la fel aş fi procedat şi dacă situaţia ar fi fost… contrarie.
Sper ca cele scrise să nu încurajeze vreo atribuire a intenţiei de a justifica în vreun fel, ori de a întemeia, „gratuitatea” educaţiei din „epoca de aur”, numită ulterior „epoca de tinichea”! Dar despre situaţia de după 1989, asta ar face tema altei dezbateri, cu toate că „rădăcinile” situaţiei nou-create ar putea fi căutate – şi găsite – în situaţia din ultimii ani ai „epocii de tinichea”!
Loading ...