Este un subiect pe larg dezbătut în viața noastră culturală, având în prim planul dezbaterilor, istoricii. Deși ar trebui să fie filozofii istoriei. Cu totul altceva.
S-au făcut multe afirmații.
Nu are rost să le reiau.
Nu mă interesează polemica. Doar afirmarea unui punct de vedere personal. Ceilalți vor judeca și vor accepta, sau nu, ideile mele. Nimeni nu deține puterea absolută de a decela trecutul. Lăsăm la o parte interesele materiale ale unora din cei ce scriu. Sau ordinele. Nu putem să ajungem la o cunoaștere acceptabilă a trecutului decât prin încercări repetate și schimb de idei.
Prin urmare, consider că români au pierdut pasul cu Occidentul din câteva motive foarte clare. Externe și interne.
Să începem cu motivele externe, atât de dragi dictaturilor noastre din toate timpurile.
În sec. XIV-XV, românii își făuresc state medievale puternice, care arbitrează politica în zonă. În întreagă Europă, statele feudale medii sunt în ascensiune. Ca o reacție la fărâmițarea feudală excesivă, anterioară. Dar din sec. XVI, statele feudale medii pălesc în fața imperiilor în formare. Otomanii, polonezii, spaniolii, francezii (chiar și ungurii) reușesc să facă state mari, foarte mari. În mod firesc, statele medii cad într-un con de umbră sau chiar sunt cucerite sau trec sub suzeranitatea statelor mari.
Este un prim lucru care ne afectează. Și nu ține de noi.
Este adevărat, nu este un criteriu absolut.
Ungaria va dispare ca stat medieval în sec. XVI, Polonia în sec. XVIII. În același timp, italienii și germanii vor rămâne organizați în mici stătulețe medievale până în sec. XIX. Și nu sunt -sau au fost – înapoiați cultural, tehnic.
În al doilea rând, trebuie să ținem cont de schimbarea axului comercial al Europei. De la Mediterană – și lumea sa – la fațada atlantică. Acest lucru ne aruncă într-o zona economică secundară. Afaceri mai puține și mai mici. Cu consecințe inevitabile pe termen lung. Dacă legătura Constantinopole-Baltica -sau Ungaria – era importantă și ne menținea în fluxul comercial european, noile rute importante ne ocolesc.
Legăturile comerciale erau menținute de negustorii din Levant și italieni. Și aici se făcea contact cu polonezii, nemții, ungurii. Puțini știu că cetatea Chilia a fost stăpânită și de munteni, și de ardeleni, și de moldoveni. Pe rând, după ce a fost preluată de la bizantini/italieni. Până la urmă turcii au tranșat problema, cucerind-o. Necazul schimbării rutei comerciale fiind dublat de necazul expansiunii otomane în bazinul Mării Negre.
Dar problema asta ne arată că adevăratele drumuri comerciale strategice ale României (au fost și) sunt două: Constanța/Dunărea maritimă/Polonia și Dunărea maritimă/Buzău/Nehoiu/Întorsura Buzăului/Brașov/Arad/Ungaria. Dacă primul revine în atenția politicienilor – vezi proiectele strategice dintre cele 3 mari (Marea Neagră, Adriatică, Baltică) -, al doilea este uitat. Și în loc să se lupte pentru aprobarea lui, se luptă pentru Iași/Tg.Mureș-?!!!!-. Un proiect de mică anvergură. Dacă Moldova trebuie legată de Transilvania prin autostradă, trebuie făcută prin sud. Și adusă în comunicație și Muntenia și Dunărea Maritimă (Brăila,Galați,Tulcea). Este de importanță vitală pentru toată Europa. Nu doar pentru noi. De menționat că primul proiect revine în atenția politicienilor europeni. Românii sunt… Și este atât de simplu să se construiască o cale ferată dublă, electrificată între Buzău și Brașov (nemții începuseră proiectul în WW2) și o autostrada pe traseul amintit… Poate că ar fi mai bine să se privatizeze toată infrastructura. Altfel nu scăpăm).
Fără îndoială, schimbarea axului comercial european ne-a afectat puternic și pentru o foarte lungă perioadă.
Dar nu a fost singura lovitură primită. În sec. XVII începe să se formeze sistemul economic mondial modern. În acest context, Europa Centrală și de Est devine grânarul Occidentului. (Nu discutăm cauzele, sunt cunoscute. Nu țin de noi). Apare refeudalizarea în est. Românii devin parte secundară a sistemului. Atât prin otomani, cât și prin Habsburgi. Căci românii au ajuns sub stăpânire (directă sau sub suzeranitate) dublă.
Fără îndoială, loviturile economice, conjugate cu limitările tehnice ale epocilor, au fost extrem de puternice. Românii s-au resimțit. Domniile și-au pierdut veniturile din comerțul de tranzit. Oștile domnești au regresat. În final, austriecii au cucerit Transilvania și Banatul, otomanii au instalat regimul fanariot în rest.
La acest tablou trebuie să ne referim și la marile cantități de bani care au fost luate de la români sub formă de biruri, impozite, mită etc. În sec. XVI-XIX. Suma este impresionantă. A fost calculată, dar calculul e subiectiv. Nu este decisiv, cred eu. Banii oricum se cheltuiau. (În administrație, armată. Dacă nu aveam manufacturile necesare pentru a da comenzi în interior, nu am fi fost decât un alt „acoperiș pe care se scurge o ploaie de aur”.) Dar, trebuie să amintim decapitalizarea sistematică, timp de secole, a economiei românești. Este o realitate istorică.
Astea sunt condițiile externe. Importante, dar nu singulare. Răul cel mare a fost în interior.
Ca orice societate agricolă și încă izolată (am precizat mai sus), românii au fost foarte tradiționaliști. Erau legați de lumea satului și agricultură. Meșteșugurile și comerțul erau practicate de alogeni. (Obligați, din moment ce ei nu dețineau pământ.) Românii nu s-au implicat. Nu au părăsit lumea satului.
De ce?
Românii erau organizați în obști sătești, ceea ce le asigura un trai decent și relativ egal (loc de casă, lot agricol, imaș pentru animale, pădure). Dacă părăseau obștea, nu mai aveau nimic. Și nici o protecție. Nimeni nu-i ajuta. Plecarea din obște nu era decât pentru cei alungați, ca pedeapsă capitală, sau pentru cei cu bani, care nu mai voiau să suporte jugul comunității. Totuși, cazuri izolate. Chiar și țăranii de pe moșii ezitau, înainte să fugă. Pentru că nu aveau unde. Fenomenul a existat, dar numai în anumite momente. Nu a fost o permanență.
La orașe, sistemul breslelor era un sistem închis. Dacă nu uceniceai la un meșter, nu erai primit. Doar salahor (necalificat, zilier) dacă erau lucrări mari.
Acumularea de capital cea mai sigură și accesibilă era creșterea animalelor (oi, vite; vezi și orașul „de floci” – datorită comerțului uriaș cu lână). Dar era lentă și periculoasă (hoți, epizootii, animale de pradă).
Existând spații libere mari, satele puteau „roi”. Noile generații fără pământ plecau și întemeiau alte sate. Uneori la îndemnul domniei, care asigura scutiri de taxe pentru cei ce se așezau în „slobozii”. Alteori la îndemnul boierilor, ce doreau să-și colonizeze moșiile. În esență, țăranii nu aveau interesul să plece din lumea rurală.
În același timp, la români nu a existat și nu există fenomenul investiției în societăți pe acțiuni. Un fenomen economic apărut în sec. XVI, inițial în Olanda, dar care s-a extins în toată lumea capitalistă. Și a cuprins și masele. Fenomenul e legat de lumea bursieră, dar nu numai. În felul ăsta, micile economii familiale nu au putut fi fructificate și economia a rămas letargică. Acest fenomen există și acum. Românii nu au încredere în societățile pe acțiuni. Și nici o legislație grozavă… în domeniu. (Deși, dacă analizăm fenomenul, observăm că ciobanul care adună oile de la oamenii din sat, în turme mari, când le ducea la munte, era tocmai o societate pe acțiuni. Și românii știau să calculeze cât lapte trebuia să ia fiecare om, în funcție de numărul de oi și producția lor, cum împărțeau pierderile etc. Sistemul nu a fost aplicat și în comerț/industrie.)
Nu cred că Ortodoxia a jucat un rol de frâna, în istorie.
Poate acum, când Kiril vrea să transforme Ortodoxia în ax ideologic al luptei antiglobalizare. La ordinul noului țar.
Totuși, e de menționat că atunci când 30% din terenul agricol al țării e donat mânăstirilor de la Athos, sigur apar disfuncționalități economice interne. În primul rând decapitalizarea sistemului economic.
Neavând dreptul să batem moneda, în sec. XVIII, pe teritoriul țării au circulat foarte multe monede. Aur și argint. Practic, mai toate monedele din împrejurimi, plus talerul-leu. (Olandez). Până la urmă, toate socotelile financiare (toate „catastifele”) se țineau în „lei”. Devenit etalon și moneda de scont. A și devenit moneda națională, după independența. (Interesant, nu am adoptat o moneda turcească, rusească sau austriacă… Din instinct. Fără să ordone cineva).
Structura socială era, și ea, o frâna în calea progresului. Câțiva mari boieri, ce controlau toată țară, alături de moșiile mănăstirești.
Dar în loc să avem o proprietate directă, unică și eficientă, am avut (în mare parte) o stăpânire mediată, pe părți de sat. (Moșteniri, datorii, zestre, vânzări limitate etc.) În acest fel, stăpânii satului erau îndepărtați de proprietate. Nu erau interesați în modernizarea exploatației. Adevăratul stăpân al satului era primarul. El administra moșia și împărțea recolta stăpânilor. El controla țăranii.
La acest lucru se adaugă spiritul „ciocoiesc” al stăpânilor. Mai general în Europa medievală. Mai ales în est. Dar la noi s-a păstrat mai mult timp. (Ba chiar și acum, dacă ne gândim că o nu prea tânără proaspătă mireasă își permite să afirme public „va stârpim, sărăcanilor”… Este ridicol că cea care spune așa ceva este nora unui șef de partid ce se da social-democrat, iar „adrisantul” este fiul unui fost ministru de dreapta, destul de bogat, după criteriile noastre). Boierii noștri au disprețuit țăranii și masele, în general. Și-au tocat banii pe lux și petreceri. Nu i-au interesat investițiile și economisirea. În opinia mea, sunt principalii vinovați de rămânerea României în urmă. În sec. XVIII, s-a petrecut nenorocirea. (Să ne amintim că sec. XVII are realizări importante pe toate planurile).
Țăranii erau majoritari. Cei mai mulți dependenți. Chiar după desființarea obligațiilor feudale, ei rămâneau legați de boier, pentru că nu aveau nici un mijloc de subzistență. Răzășii și/sau moșnenii erau minoritari în masa țăranilor. Și plasați – în general – în zone de deal și munte.
În România a existat și o masă de robi (sclavi) romi, utilizați pe moșii. Și ca muncitori la câmp, și ca meseriași. (Fierari, în special.)
Orașele erau slab dezvoltate (maxim 20% din populație în 1945. Mult mai puțin în sec. XVIII-XIX. Dezvoltarea lor apare în a două jumătate a sec. XIX, când se dezvoltă infrastructură feroviară și începe o industrializare susținută de politică protecționistă a vremii).
În același timp e de semnalat natalitatea debordantă, care a dus la fărâmițarea continuă a proprietăților. Sistemul nostru legislativ, împărțind moștenirile egal între toți urmașii defunctului. De la Al. Ioan Cuza tot dăm pământ la țărani și gospodăria țărăneasca tot fără pământ este. Datorită divizării sistematice între mai mulți urmași, la fiecare generație.
Deși consider că am pierdut pasul în sec. XVIII, în sec. XIX avem o revenire spectaculoasă, deși limitată. Ajutați și de ideile masonice, care luptau pentru afirmarea statelor naționale, și de politicile economice protecționiste, la modă în epoca.
Din păcate, WW2 și expansiunea experimentului comunist ne-au tras înapoi. Mai ales finalul acestuia, materializat într-o dictatură personală.
Acum, revenirea românilor a fost sistematic gripată de „siloviki” autohtoni. Pentru a-și păstra privilegiile și puterea în societate. Mai nou, „rondoul” politic făcut de Rusia tinde să atragă în vârtejul creat toate țările foste comuniste, controlate (încă) la nivelul conducerii și al noilor îmbogățiți. Evident, România nu putea să scape.
Deci, condiții externe și interne obiective și o elită iresponsabilă. În sec. XVIII și acum.
Cei care nu sunt de acord cu mine sunt rugați să dezvolte sisteme de răspunsuri independente. Publicate tot aici, sau în alte reviste. Doar așa putem formă o opinie colectivă, pe baza unei imagini cât mai complete.
Succes!
Mircea Munteanu, 29 septembrie 2018