Mi-am intitulat articolul publicat la începutul săptămânii trecute „Toţi politicienii sunt hoţi?“, deci cu semnul întrebării la sfârşit. Se pare că am fost imprudent!
Iar eu voisem, dimpotrivă, să fiu prudent! Mă gândeam că nu pot generaliza printr-o formulă afirmativă, pe de o parte, pentru că prezumţia de nevinovăţie trebuie aplicată tuturor cetăţenilor, deci şi politicienilor noştri, pe de alta, pentru că, din întâmplare, cunosc şi câţiva politicieni cinstiţi – nu doar de aiurea, ci şi din ţărişoara noastră. Dar opinia publică nu mai este dispusă să judece prudent, nuanţat, discriminatoriu – majoritatea intervenţiilor pe forum mi-au reproşat acel biet semn de întrebare, spunând că el trebuie grabnic înlocuit cu un punct sau – şi mai bine! – cu un semn de exclamare, chiar cu unul repetat. Unele intervenţii s-au constituit în răspunsuri clare la întrebarea mea, umplând întregul spaţiu rezervat cu câte un „DA!“ repetat, scris cu majuscule şi semnul exclamării. Recordul l-a stabilit însă un forumist care a scris practic trei articole proprii în spaţiul rezervat comentariilor – în cel dintâi răspundea afirmativ, însă argumentat, întrebării mele, în celelalte două răspundea tot afirmativ şi la fel de argumentat la două întrebări pe care şi le formulase singur: „Toţi politicienii sunt proşti?“ şi „Toţi politicienii sunt nesimţiţi?“.
După această experienţă, practic de respingere în bloc a politicienilor noştri, mărturisesc că nu ştiu prea bine să(-mi) răspund la întrebarea formulată în titlul articolului de astăzi. Ca psiholog de formaţie, deci ca persoană care ştie câtă variabilitate există la nivelul individualităţilor umane, şi ca om cu oarece experienţă în observarea vieţii noastre politice din ultimele două decenii, sunt tentat să formulez un răspuns nuanţat, discriminatoriu, care să pună în lumină diversitatea. Însă experienţa de la începutul săptămânii trecute mi-a arătat că publicul este prea puţin dispus să mai accepte diferenţele şi nuanţele. De bună seamă că aceste judecăţi ferme nu au apărut din senin, ci sunt rezultatul unor bogate şi nefericite experienţe ale publicului cu politicienii ce-l reprezintă în instituţiile deliberative – Parlament, Consilii Locale, Consilii Judeţene – şi executive ale puterii şi administraţiei. Era şi greu să nu se întâmple aşa. La ce concluzie poate ajunge lumea când îi vede pe parlamentari aşa de strâns uniţi în împiedicarea contactului cu Justiţia al domnilor Năstase sau Mihăilescu? Ce răspuns poate da publicul la întrebarea evocată la începutul articolului când vede risipa provocată la ministerele din subordine de doamnele Ridzi şi Udrea? Ce să creadă bieţii oamenii când nu trece zi de la Dumnezeu în care să nu citească în ziare şi să nu vadă la televizor vreo ingenioasă şi profitabilă inginerie financiară a unui primar sau a unui ministru?
M-am decis să nu formulez răspuns la întrebarea din titlu. Nu din teama de a mă situa contra curentului, nu am asemenea frici şi m-am situat adesea contra curentului majoritar. Propun însă un experiment – aş vrea ca fiecare eventual cititor al acestui articol să-şi formuleze singur răspunsul. Aş fi bucuros dacă lectorii ediţiei electronice l-ar comunica la rubrica de comentarii. Să vedem, totuşi, cum naiba stăm cu clasa noastră politică!
http://www.cotidianul.ro/cum_sunt_politicienii_nostri-94209.html
