Scriu despre Haralambie, un ţăran pe care l-am cunoscut pe timpuri, parcă într-o altă viaţă.
Eram copil pe-atunci; scriu şi mă-ntreb de ce scriu şi cui folosesc amintirile mele. Nu folosesc nimănui.
Fiecare îşi construieşte propriul model de viaţă, sau fiecare cu ce îi este sortit; prea rar învaţă o generaţie de la alta, iar eu nu urmăresc să dau sfaturi nimănui.
Poate sunt mai tristă azi, zic unii că depresia e o tară genetică, dar eu nu cred.
Sunt tristă când îmi amintesc de Haralambie, fiindcă aduce cu el o încărcătură de ani grei, copilăria mea, răvaşită, marcată de întâmplări deosebite şi de răsturnări ale istoriei.
Era un om sărac, avea nevastă şi un copil, locuia într-o casă de la marginea satului, pe deal, o casă cu o singură odaie şi o tindă. Bunica mă trimitea mereu să-l chem la noi fiindcă Haralambie era bun la toate: săpa, căra apă de la şipotul din vale, ducea caii la păşune, strângea fânul şi pentru astea mai câştiga un bănuţ. Într-un fel, Haralambie făcea parte din familie.
– Hărăluţă, zicea bunica, du-te mata până la Darabani şi du pantofii ceia la reparat la domnu Piloş.
– Amu, amu, coană Jeniţă! Numai să tai lemnu’ ista!
Haralambie era un munte de om. Într-o zi, a cărat în spate o scoarţă cu motive moldoveneşti, cu trandafiri, o scoarţă de olişcă, mare cât peretele, pe care bunica a trimis-o-n dar unui doctor care a salvat viaţa unchiului meu. A săltat-o Haralambie-n spate, s-a îndreptat de şale şi plecat a fost; şase kilometri până la Darabani.
Cu timpul, ai mei au sărăcit. Tot mai puţine animale, apoi nici un cal. Pe ultimul, o iapă albă, pe nume Coca, a atins-o bunica de câteva ori cu făcăleţul pe crupă, ca să-i fie de noroc, şi a vândut-o Haralambie la târg. Droşca cea neagră, cu hulube roşii a rămas singură şi pustie în grajd. Pe scaunul ei şi pe capră cotcodăceau găinile.
Atunci iar am plâns, după cum plânsesem şi pentru ceilalţi cai şi pentru câinii Oscar şi Molda care îmi ieşeau înainte când veneam de la şcoală. Erau tare frumoşi şi deştepţi câinii, mă întâmpinau tocmai la pod, departe de casă, ştiau când termin lecţiile, apoi săreau în jurul meu, într-o joacă şi o bucurie continuă.
Câinii au fost otrăviţi cu stricnină chiar de unchiul meu. Am văzut totul, a fost cumplit. Atunci am scris prima mea “operă literara”, fiindcă am simţit că trebuie să fac neapărat ceva pentru Oscar şi Molda. M-am retras în spatele casei cu un maculator în care am plâns-sânge printr-un creion.
A fost o suferinţă mare convertită în cuvinte; cred că a fost artă pură.
De atunci, abia acum, peste multe decenii, s-ar zice că mai scriu, dar înşir doar câte ceva, la întâmplare, de cele mai multe ori mă joc, fiindcă am prins frică de puterea cuvintelor.
După mulţi, mulţi ani, când a murit unchiul meu în urma unei cumplite suferinţe, cineva din familie m-a întrebat cu ce-o fi păcătuit el. Am răspuns fără ezitare că a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că i-a otrăvit pe Oscar şi Molda…
Haralambie i-a îngropat în vale, lângă pârâu.
– Hărăluţă, du-te mata, dacă vrei, până la Darabani, la Poştă, şi adu o lădiţă cu nişte sticle pe care mi le-a trimis Teofil de la Bucureşti!
Era o lădiţă de lemn, cu sticle de apă minerală pentru bunica, fiindcă suferea cu rinichii.
Haralambie, curios, s-a oprit pe un deal, a deschis lădiţa, a gustat dintr-o sticlă, apoi a scuipat cu mare scârbă şi s-a mirat peste poate.
– Nu te supăra, coană Jeniţă, am vrut să văd ce băutură vă trimite domnul Teofil. Credeam că e ceva bun, da’ mă mir cum puteţi bea aşa o apă puturoasă.
Bunica a râs, toţi s-au distrat. Era apă sulfuroasă de la Căciulata…
Tot Haralambie a săpat o groapă mare în curte atunci când au ars cărţile. A fost încă o tragedie.
Un primar semianalfabet a dat ordin ca învăţătorii şi preotul din comună, posesorii de cărţi, să le ardă imediat, altfel, vor fi controlaţi şi pedepsiţi.
În groapa aceea s-au dus cărţile din biblioteca de pe hol, revistele şi ziarele din pod, un pod fermecat, unde ajungeam urcând pe scară şi ţinând în mână lampa aprinsă. Acolo răsfoiam colecţia “Albina”, revista ţărănimii, “Însemnări ieşene”, “Lamura” şi altele; acolo găseam poveşti, povestiri, fabule de Vasile Militaru, snoave de Theodor Speranţia şi câte altele. Îmi aduc aminte că am fost neplăcut surprinsă când am citit un interviu în care Lenin îi mărturisea unui american că poporul e la fel cu o turmă de oi.
– Copchilă, copchilă, dă-te jos din pod, să nu dai foc la casă! striga bunica de jos.
Rodică, ai grijă mata de copchila ceea, că nu s-a mai dat jos din pod, stă acolo de dimineaţă!
Mă temeam de mătuşă-mea. Mă dădeam repede jos, cu gândul să urc iar când pleacă ea pe undeva.
Haralambie învârtea cărţile cu o furcă, avea grijă să nu se împrăştie pălălaia. Cărţile se răsuceau şi se zvârcoleau în chinurile focului. Ardea o lume-ntregă de gânduri şi de vieţi.
Ziceau că se naşte o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă, dar din flăcările anilor acelora îşi iţea capul un monstru.
A mai fost seceta cea mare când s-a topit soarele şi a curs pe pământ, au fost anii de foamete. Băteau clopotele-ntruna, mureau de-a valma bătrâni, tineri şi copii. S-au dus la groapă şi câţiva colegi de-ai mei din şcoala primară. Au mâncat, din greşeală, rădăcini de cucută fiindcă semăna cu baraboiul, o buruiană comestibilă.
Ne-a salvat viaţa o vacă cu lapte. Nu mai avea nici ea ce să pască, dădea tot mai puţin lapte, bunica îl îndoia cu apă, îl fierbea într-un ceaun, punea mălai, făină, tărâţe, apoi, când n-a mai avut altceva, punea resturi de orz amestecat cu pleavă.
Nimeni nu mai avea nevoie de Haralambie. Ce treabă să mai facă?
Dar el, bietul, venea deseori pe la ora amiezii, îl vedeam pe fereastră, era înalt, zicea “săru-mâna”, se aşeza pe un scăunel lângă uşă, scotea căciula şi o ţinea pe genunchi. Tăcea. Se vedea că îi era ruşine. Bunica îi punea şi lui nişte fiertură într-o farfurie.
Apoi, într-o zi, n-a mai venit. A murit de foame…
Mătuşă-mea m-a luat de mână şi ne-am dus pe deal, la casa lui, să-i aprindem o lumânare.
O casă pustie, nu mai avea nici gard.
În camera goală, numai cu o icoană pe perete, pe o masă, stătea mortul, Haralambie, mai lung decât masa. Fiu-său murise înaintea lui. Singură, nevastă-sa, cu un bariz negru pe cap, nu mai avea nici o lacrimă; tăcea şi-şi ţinea mâna la gură…
A trecut atâta timp de atunci, s-au întâmplat atât de multe în viaţa mea, în viaţa noastră, dar amintirile anilor acelora îmi sunt aşa de vii, aşa de adânc întipărite, încât aş putea descrie şi culoarea firelor de iarbă, şi clipocitul pârâului din vale.
Şi printre atâtea imagini trecute, acest ţăran îmi apare întruna, trebăluind prin curte, tăcut, respectuos şi parcă ridicat de un vânt năpraznic, luat pe sus şi dus peste garduri, peste sate, aruncat undeva.
El, care era atât de voinic, n-a putut să se opuna. A fost zdrobit şi nimicit…