Ultima sansa – demersul penal

Situaţia dezastruoasă economică, socială, politică şi spirituală în care se găseşte România nu poate fi contestată de nimeni.

Amintim doar părăsirea masivă a ţarii, cu prioritate de tineri şi de oameni calificaţi, care pe fondul genocidului copiilor în pântecele mamelor lor, provoacă o criză gravă demografică, ducând la sentimentul că asistăm la o catastrofa (colaps) al societăţii noastre.

Situaţia ţării noastre este cu mult mai rea decât a tuturor ţărilor foste comuniste. Diferenţa este foarte mare (ca să nu amintim decât venitul mediu de cel puţin 3 ori mai mic la noi), în timp ce majoritatea factorilor care îngreunează tranziţia spre „democraţie” şi economia de piaţă se găsesc peste tot şi nu pot, deci, explica diferenţa mare dintre noi şi vecinii noştri.

În epoca liberalizării legăturilor dintre ţările europene (atât cu privire la bunuri cât şi la persoane) inegalitatea mare privind nivelul de trai, ameninţă, pe baza principiului vaselor comunicante, însăşi existenţa societăţilor mai înapoiate.
În aceste condiţii, intrarea în UE, care în mod inconştient sau chiar vinovat este prezentată ca prioritatea priorităţilor, nu face decât să accentueze condiţia de sclavi ai Europei ( culegători de căpşuni) în care suntem şi ameninţarea dispariţiei noastre ca naţiune. Este deci evident că prioritate zero pentru România este depistarea, analizarea şi remedierea acelei cauze specifice societăţii noastre care determină diferenţa catastrofală amintită. Abia după aceea, intrarea în UE poate deveni benefică pentru ţara noastră.

Toate programele politice, toate angajamentele electorale, toate analizele socio-politice făcute în ultimii 16 ani care au ocolit evidenţierea acestei cauze sunt iresponsabile prin efectul lor paralizant asupra progresului economico-politic din ţara noastră.

Punerea în evidenţă a acestei cauze trebuie să pornească de la evenimentele din decembrie 1989.
Se pare că înţelegerea (Malta ?) dintre Occident (SUA) şi Uniunea Sovietică ce a permis eliminarea monopolului politic comunist în Estul Europei a fost gândită astfel încât vechile structuri de putere să fie înlăturate gradual şi fără violenţă.

Nu este necesar şi nici oportun să judecăm acum şi aici această strategie, care, se pare, a avut ca scop, printre altele, să mascheze responsabilitatea înfeudării ţărilor noastre, în anii 40, unei puteri comuniste totalitare, făcute cu acceptul aceloraşi forţe care acum negociază înlăturarea efectelor acestei înfeudări, având grijă de a ascunde, pe cât posibil, crimele la care au complicitat.

Dar indiferent de aceste consideraţii, tactica aleasă şi preocuparea de a asigura trecerea la „democraţie” şi capitalism fără vărsare de sânge şi gradual este în ultimă analiză un fapt pozitiv.

Ion Iliescu şi oamenii săi au avut deci fixat de către istorie (sau de cei care au hotărât în numele ei în acest colţ de lume) un rol benefic.
Dar spre deosebire de situaţia din celelalte ţări foste comuniste, la noi acest rol a fost ratat şi a condus la un rezultat nefast, justificând condamnarea morală, politică şi chiar penală a lui Ion Iliescu şi a garniturii sale.
Dictatura comunistă de la noi (ceauşistă) a fost mai dură, excluzând o tranziţie uşoară şi chiar relativa liberalizare treptată a ei.

În aceste condiţii, organizarea sub patronajul serviciilor secrete din Occident şi Uniunea Sovietică a unei revoluţii de catifea a fost mult îngreunată. Reacţia faţă de dictatură, cu cât era mai înăbuşită la suprafaţă, cu atât creştea mai tare în adâncuri, astfel încât, sub presiunea acestei reacţii, schimbarea regimului s-a petrecut la noi violent, ducând, printre altele şi la sacrificii umane ( circa 120 de morţi).

Violenţele şi sacrificiile, până la căderea dictaturii, au fost relativ reduse, datorită defecţiunii securităţii, a armatei şi în general a structurilor menite, în concepţia lui Ceauşescu, să-i apere puterea.

În acelaşi timp însă, violenţele, chiar reduse, au avut ca efect radicalizarea reacţiei societăţii noastre în partea ei mai dinamică şi mai conştientă, mergând mult peste scenariul ce ni s-a pregătit. De la „Jos Ceauşescu!” s-a trecut repede la „Jos comuniştii!” ceea ce i-a deranjat pe cei meniţi să arbitreze schimbările de la noi din ţară (pe Iliescu şi garnitura a II-a a P.C.R.)

Consolidarea puterii FSN-iste în faţa radicalizării părţii mai dinamice şi mai conştiente a societăţii a necesitat folosirea forţei. Terorismul, cacealmaua combaterii lui şi mineriadele au costat de zece ori mai mulţi morţi decât a costat înlăturarea lui Ceauşescu.

Aceste crime s-au făcut de către Iliescu cu complicitatea unor foste structuri ale puterii comuniste, organizate ad-hoc sau mai probabil mai din timp în mafii puternice, a căror răsplată pentru sprijinirea puterii FSN-iste iliesciene a fost imunitatea pentru acapararea – în principal prin furt – a tot ce se putea acapara din economia noastră.
Mentalitatea comunizantă accentuată de demagogia populistă, menită să asigure noilor guvernanţi un electorat stabil, nu a împiedicat abandonarea, ca pe o măsea stricată, a ideologiei comuniste şi a repulsiei faţa de NATO şi UE în schimbul puterii dorite mai presus de orice. A rezultat un regim nici socialist nici capitalist, dar ineficient în cel mai mare grad. Dar această caracteristică a tranziţiei făcute de foştii comunişti a existat într-o măsură mai mare sau mai mică în toate ţările foste comuniste din Estul Europei şi nu este deci acea cauză specifică societăţii noastre care ne condamnă la înapoiere şi pe care dorim să o evidenţiem.

Caracteristica regimului Iliescu, care constituie cauza căutată, ne scoate din zona politicului şi ne face sa intrăm în cea penală.
Răul major pentru ţară n-a constat în primul rând în mărimea furtului, oricât de mare ar fi fost acesta, ci în imposibilitatea de a realiza o economie concurenţială eficientă.

Constituirea mafiei pe bază de complicitate la crimele săvârşite, sub pulpana lui Iliescu, a fost cauza care ne condamnă de 16 ani la stagnare şi la decalajul catastrofal faţă de toţi vecinii noştri.
Anihilarea acestei mafii, pe care generic o putem numi iliesciană, nu este necesară, în primul rând, pentru a pansa o rană veche sau a pedepsi nişte criminali, ci pentru a realiza, în fine, funcţionalitatea economiei capitaliste în care volens-nolens suntem plasaţi de istorie şi conjunctură.

Întrepătrunderea tuturor structurilor de putere şi economie de această mafie, constituită în mare măsură de vechi PCR-işti, patronaţi de Ion Iliescu, care urmăresc să-şi păstreze privilegiile şi imunitatea pentru crimele săvârşite, este atât de generalizată încât toate încercările de a elibera societatea noastră de această racilă au eşuat lamentabil in ultimii 16 ani.

Chiar dacă acordăm credibilitate D-lui preşedinte Traian Băsescu, tocmai fiindcă a recunoscut că s-a născut din acelaşi aluat cu mafia FSN-istă, şi sperăm că ar putea fi capabil să o învingă, trebuie să constatăm că această şansă este foarte mică atâta vreme cât bătălia se duce pe tărâm politic şi că vechile structuri sunt pe cale să câştige o nouă bătălie împotriva poporului român.

Cu multă îndemânare ipocrită, Iliescu, în timp ce-şi fundamentează puterea pe noii ciocoi îmbogăţiţi în dauna realizării unei economii funcţionale, afişează o platformă demagogică de asistenţă aşa zisă social-democrată, care în condiţiile tranziţiei este nerealistă, utopică şi care la rândul ei îngreunează progresul economic.

Sprijinindu-se pe păturile cele mai sărace, înapoiate şi ignorante, această demagogie a reuşit până astăzi să grupeze în jurul noilor ciocoi un electorat destul de stabil. Dar emanciparea societăţii româneşti de sub această pacoste a mafiei iliesciene a fost blocată şi continuă să fie blocată, nu în primul rând de electoratul manipulat şi ignorant, cât de lipsa de caracter şi fermitate a celor care prin educaţie şi instrucţie ar fi putut fi capabili să realizeze situaţia reală, dar care preferă, în schimbul unui blid de linte, să sprijine într-un fel sau altul puterea post-decembristă FSN-istă. In aceste condiţii, singura şansă de scăpare de mafia iliesciană este demersul penal.

Există acumulate la procuratură şi arhivele mai mult sau mai puţin secrete, dovezi indiscutabile ale vinovăţiei penale a lui Iliescu şi a celor care au condus România în ultimii 16 ani.
Ţinând seama de penetrarea tuturor structurilor societăţii noastre de către mafia post-decembristă, începerea curăţirii ei, chiar plecând din zona penală, este extrem de dificilă. Totuşi, dacă afirmaţia celor care au preluat puterea în 2005 este cât de cât sinceră în ceea ce priveşte reforma justiţiei şi asigurarea independenţei ei şi ţinând seama de presiunile din exterior, există totuşi o şansă de reuşită.

Începerea urmăririi penale a vinovaţilor pentru crimele făcute după 1989, premisă a schimbării societăţii noastre, este, aşa cum am arătat, deosebit de grea şi nu se poate în nici un caz face având doar o jumătate amărâtă de putere.
Mobilizarea exemplară, începând de la oamenii politici la oamenii de afaceri, la analişti, la jurnalişti etc, mânuind argumente puerile împotriva unor alegeri anticipate (reprezentând de fapt şi ele o şansă foarte mică de schimbare, dar totuşi o şansă) dovedeşte cât de puternică este mafia ticăloşită care ne stăpâneşte.

Deocamdată, procedurile de învinuire penală în faţa instanţelor judecătoreşti reprezintă singura licărire de speranţă, oricât de mică, de a schimba cursul dezastruos al ţării noastre de după 1989.
În acest context, demersurile Asociaţiei Victimelor Mineriadelor, strângerile de probe, reclamaţiile la procuratură, sunt pur şi simplu acţiuni de mare utilitate naţională.

Ura cu care se acţionează, cu tot arsenalul de minciuni şi murdării bine exersat de 16 ani împotriva celor care şi-au asumat riscul de a ajuta instanţele judecătoreşti în cercetarea cazurilor penale din timpul „revoluţiei” şi a mineriadelor, demonstrează cât de puternică este la noi infracţiunea împotriva poporului român începută în decembrie 1989 şi continuată până astăzi.

Se merge până la a acuza pe cei care cer pedepsirea penală a lui Iliescu şi complicilor lui de sabotare a reconcilierii naţionale, ca şi cum se poate fundamenta pe crime această reconciliere.
Li se impută apoi celor care cer dreptate pentru victimele puterii post-decembriste o dorinţă răzbunare neproductivă pentru societatea noastră. Această învinuire este total falsă.

Există pentru demersul penal toate justificările comune în aceste cazuri; şi de asemenea cele specifice momentului istoric traversat de societatea noastră:
— nevoia de a restabili încrederea în justiţie;
— nevoia de a da satisfacţie miilor de victime batjocorite, maltratate şi ucise cu sânge rece;
— necesitatea urgentă de a restabili încrederea în instituţiile statului;
— dar mai ales încercarea de a pune capăt agresiunii împotriva societăţii noastre, începută în decembrie 1989, descurajând pe cât este posibil reţelele mafiote şi clientelare care înăbuşă orice normalizare a vieţii sociale, politice şi economice.

În nici un caz dorinţa de răzbunare nu prevalează în demersul celor care cer aducerea lui Iliescu în faţa justiţiei. În definitiv, un infractor bolşevic în plus printre sutele de mii de nepedepsiţi, unul care în loc să stea după gratii, ar sta în Cişmigiu să depene în continuare aberaţii pentru a scuza crimele făcute, nu înseamnă mare lucru.
Dacă elucidarea pe cale judiciară, deci cu maximă autoritate, a crimelor făcute, astfel încât acestea să fie cunoscute de întregul popor minţit şi batjocorit de 16 ani, se poate realiza fără a-1 închide pe Iliescu (eventual invocând bătrâneţea lui), cu atât mai bine.

Important este ca mitul unui despot luminat şi binefăcător să fie destrămat la lumina investigaţiilor penale şi astfel să se dea o lovitură hotărâtoare sprijinului popular bazat pe ignoranţă acordat regimul ticăloşit iliescian de după decembrie 1989.

De aceea, este direct criminală acuzarea celor care luptă pentru a face lumină în aceste cauze penale, culmea, invocând nevoia de reconciliere şi pace socială, în loc să fie recunoscut meritul efortului lor, atât de necesar pentru revigorarea societăţii româneşti.
A nu urmări prin toate mijloacele pe care justiţia le are la dispoziţie învinuirea lui Iliescu şi a mafiei din jurul său şi a nu sprijini ca cetăţeni conştienţi justiţia în acest demers este un atentat grav la adresa sănătăţii societăţii noastre.
Încă o dată, nu răzbunarea, ci micşorarea, dacă se poate până la dispariţie a agresiunii contra societăţii noastre, făcute de 16 ani încoace de către cei constituiţi în mafii puternice sub oblăduirea lui Iliescu şi protejaţi de ceaţa groasă a ignoranţei, este obiectivul pe care Asociaţia Victimelor Mineriadelor îl urmăreşte şi pentru care bine merită de la naţiune.

În final aş dori să înlătur o obiecţie făcută cu maximă ipocrizie tocmai de acei pentru care creştinismul nu a existat şi nu există decât ca subiect de persecuţie: anume cerinţa ca în numele iertării creştine să se renunţe la orice condamnare a crimelor făcute.
Ca în toate problemele de viaţă, pentru creştini, drumul de urmat este şi în această problemă a iertării imitarea lui Isus. Fiind în chinurile morţii, pe Cruce, Isus dă lecţia supremă a iertării, iertându-l pe tâlharul de la dreapta Sa. Învăţăm din aceasta lecţie :
— nu există nimeni, oricât de mare ar fi păcatul şi vina sa, care să nu poată beneficia de iertarea noastră, ba chiar să nu trebuiască să fie iertat de noi;
— finalitatea oricărei iertări este recuprinderea celui iertat în comunitatea noastră de dragoste: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” îi spune Isus tâlharului, invitându-ne să-I urmăm exemplul şi să-i primim pe toţi cei iertaţi în comunitatea de dragoste mântuitoare;
— nimeni nu poate fi primit în comunitatea dragostei decât dacă vrea să fie primit şi vrea numai acela care îşi recunoaşte greşelile, se pocăieşte şi renunţă la ele; tâlharul cel din stânga lui Iisus nu a fost iertat.

A ierta pe cineva care nu se rupe de greşelile, păcatele sau crimele sale (este vorba de crime în cazul discutat aici) şi nu doreşte sincer să renunţe la ele, înseamnă complicitate la crimă, înseamnă participarea la agresiunea contra societăţii, contra comunităţii noastre.
Faţă de un asemenea om, care nu numai că nu renunţă la crimele făcute, dar le justifică şi continuă să le răspândească făcând apologia infracţiunilor, poziţia noastră corectă este aceea la care ne îndeamnă Isus: „Să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”.
Trebuie să înlăturăm pericolul ca în numele iertării creştine, în realitate din laşitate şi interes, să complicităm la agresiunea continuă împotriva societăţii noastre româneşti.

Socotesc că datoria principală a celor care s-au instalat la putere în 2005 este să-şi îndeplinească promisiunea şi să curme stăpânirea mafiei iliesciene, iar aceasta, în contextul dat, nu se poate face decât plecând de la aspectul penal şi pedepsind crimele săvârşite de Iliescu şi cei din jurul lui cu ocazia preluării şi consolidării puterii (vezi aşa zisa combatere a terorismului şi mineriadele). În funcţie de aceasta, puterea instalată în 2005 şi în primul rând Traian Băsescu, vor fi judecaţi de poporul român şi de istorie.

Pr. Matei Boilă