Poemul constituie, prin accentul puternic, etic si meditativ, adevarata lectie despre acceptarea demna a durerii si mortii, despre „demnitatea durerii“.

MOARTEA LUPULUI

Sus, peste luna-n flacari, nori grei îsi grabeau drumul
Asa cum din incendii alearga-n slava fumul.
Si codrii erau negri, si-adânci în departari.
Mergeam tacuti prin iarba jilavelor carari,
Prin balaria deasa si spinii-nalti si goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zariram urma slaba a unor gheare mari.
Lasate-n haituire de niste lupi hoinari.
……….
Erau la chip asemeni si-n joc la fel erau;
Dar în tacere puii de lup se zbenguiau,
Stiind ca, treaz aproape, si numai la doi pasi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lui vrajmas.
Statea-n picioare tatal si, lânga un copac,
Lupoaica împietrita parea statuia-n veac(1)
Ce-o adorau romanii; crescând sub coapsa ei
Pe Romulus si Remus, stravechii semizei.
……….
Pe labe-ntinse lupul se-aseaza si, cârlige
Crispatele lui ghiare, jos, în nisip, le-nfige,
Pierdut se socoteste,-ncoltit cum nu gândise,
Retragerea-i taiata, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflacarata
Pe cel mai ager câine de calda beregata,
Si nu vrea sa-i dea drumul din falcile-i-de-otel,

Desi potop de gloante treceau ca-n ciur prin el
Desi ca niste cleste, cutite de vapaie
Se-ncrucisau, intrându-i adânc în maruntaie,
Decât în clipa-n care dulaul sugrumat,
De mult timp mort, îi cade sub labe sfâsiat.
Abia atunci îl lasa si ne priveste lupul.
Pâna-n prasele-nfipte cutitele-n tot trupul,
Îl tintuiau de iarba scaldata-n al sau sânge;
Pusti l-împresoara-acolo si-n cerc sinistru-l strânge.

El tot ne mai priveste si somnul mortii-l fura,
Lingându-i negrul sânge ce-i înflorea din gura,
Si fara sa încerce de loc a sti cum piere,
El ochii mari si-nchide si moare în tacere.

II
Cu fruntea sprijinita de arma, mohorât,
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât
Sa-i urmaresc lupoaica si pe lupanii lui,
Ce, sa-l astepte vrura; de n-ar fi avut pui (2),
Vadana sa frumoasa, în crunta disperare
L-ar fi urmat, fireste în marea încercare;
Era de datoria acestei biete mame
Sa-i scape, sa-i învete, sa sufere de foame,
Ferindu-i si de legea nedreapta din orase,
Când omul se slujeste de animale lase(3),
Ce-alunga-aici, ca tihna sa-i puna capatâi,
Pe cei ce stânci si codri le-au stapânit întâi.

III
Vai, ma gândeam, cu toate ca omul e un nume,
Mi-e uneori rusine ce slabi suntem în lume(4)!
Cum sa iesim din viata si chinurile sale,
Voi singure stiti taina, sublime animale !
Când vezi ce-a fost în viata si cât în urma-apune.
Tacerea doar e mare; tot restul-i slabiciune.
-Te-am înteles prea bine, salbatic calator,
Privirea ta din urma o simt ca un fior !

Spunea: “De poti fa totul ca sufletul s-ajunga
Prin viata, cu silinta si cugetare lunga,
Pân´la înalta treapta de stoica(5) mândrie
Unde, nascut în codri, sa urc mi-a fost dat mie.
Gemi, plângi, te rogi, e-aceeasi eterna lasitate.
Energic du-ti întruna povara vietii-n spate,
Pe drumul unde soarta te cheama-adeseori,
Apoi ca mine rabda si fara-o vorba mori !”(6).

1 Aluzie la lupoaica romana, care era de bronz si nu de marmura. Se afla în prezent la muzeul din Capitoliu.
2 Alegerea lupoaicei de a ramâne lânga pui, este simbolul echilibrului în suferinta si al masurii, care orienteaza pe drumul bun.
3 Poetul se refera la “câinii” care, “animale lase”, si-au tradat “fratii” din padure “lupii” (ca în Lupul si câinele de La Fontaine).
4 Versul suna axiomatic, poetul admirând tacerea în suferinta, în încercare.
5 Stoicismul, doctrina întemeiata de Zenon (cca 490-cca 430), recunoscuta prin fermitatea în fata durerilor vietii.
6 Moartea lupului este o lectie de stoicism , stapânire de sine în fata marilor dureri, încercari ale vietii.