Recentele articole “Mi-e rușine că sunt român” http:///acum.tv/articol/2225/ și “Nu mi-e rușine că sunt român… Mi-e indiferent!” http:///acum.tv/articol/9455/ au stârnit un mare interes și o vie dezbatere.

Și nu e de mirare, nu numai datorită titlurilor – aparent provocatoare – ci datorită problemelor de substanță ridicate de aceste articole. Ce înseamnă să fii român în lumea globalizată de azi și cum să faci față provocărilor la adresa identității care apar din ce în ce mai des?

Destule reacții au fost cele de iritare: cum de ne permitem să publicăm articole cu astfel de titluri blasfemice la adresa românismului? Las la o parte faptul că unii din cei care și-au manifestat sfânta indignare nu au citit articolele până la capăt sau nu le-au înțeles, ele fiind o pledoarie pentru abandonarea pudorilor, dar și a fanfaronadelor legate de identitate.

Așa cum am afirmat în repetate rânduri, nu sunt nici mândru, nici nu mi-e rușine că sunt român. Nu am niciun merit că m-am născut român, dar nici nu am vreo responsabilitate, de aceea consider noțiunile de rușine sau mândrie neaplicabile în acest caz.

Mă consider un cetățean al Universului, adică un om care nu e legat de “meleagurile natale”, pentru care nu am nicio nostalgie, și pentru care părăsirea țării în care s-a născut nu a constiuit o dramă existențială.

Așa cum am explicat în articolul “Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața” http:///acum.tv/articol/7966/ decizia de a părăsi România în 1991 a fost una motivată nu de considerente politice sau economice, ci de o dorință de lărgire a orizonturilor, de oroarea de a risipi timpul într-o perioadă de tranziție, care ține și de această autoasumată cetățenie a Universului.

Asta nu înseamnă că mi-am negat identitatea, că mi-am ascuns-o vreodată. Mai mult, limba română a rămas instrumentul cu care mi-am câștigat existența (la BBC până în 2008) și cu care mi-o câștig în continuare. Dar acest lucru este legat de avantajul competitiv, de găsirea unei nișe în piață, care mi-a permis utilizarea limbii materne ca instrument de lucru, deci o opțiune utilitaristă și nu una ideologică și naționalistă.

De ce spun toate acestea? Pentru că prea adesea, români pe care i-am întâlnit sau atitudini ale românilor exprimate sasu relatate în mass media păcătuiesc printr-o confuzie dintre afirmarea, uneori zgomotoasă, a identității și patriotism. Mai grav, uneori această atitudine se exacerbează în “buricism”, adică transformă România în buricul pământului, iar românii tratați la extremă, adică ori cei mai buni, ori cei mai răi din lume.

Or realitatea este cu totul alta. Românii, care reprezintă la ora actuală sub 5% din populația Uniunii Europene, nu sunt un caz de excepție. Recentele convulsii (mai mult mediatice) legate de presupusa infracționalitate scăpată de sub control a românilor din Italia este doar un amănunt la scara Uniunii Europene, nemaivorbind de întreaga planetă, unde altele sunt problemele grave.

Și aici intervine provincialismul care-i caracterizează pe destui români: incapacitatea de a pune lucrurile în context, incapacitatea de a fi, decă vreți, cetățeni ai Universului.

Bine, bine, veți spune, dar toți avem de rezolvat probleme concrete, zi de zi, care ne cer să fim cetățeni ai țării, chiar ai comunității unde locuim. Așa este, dar de prea multe ne lăsăm orbiți de această proximitate și acest lucru ne împiedică să învățăm din experiența (adeseori frapant de similară) altora.

În concluzie, înainte de a ne proclama zgomotos românismul (cu toate bunele și relele ce ar decurge de aici) n-ar fi rău să facem o pauză de reflecție și să ne întrebăm dacă e absolut necesară această afirmare a identității într-o lume tot mai globalizată.