http://www.opinii.md/articol/2752/dor-de-romania–un-text-care-doare/
http://argesuldenord.wordpress.com/2010/09/26/dor-de-romania-un-text-care-doare-ii/

Moderator: textul nu este de A. Fumurescu. Chiar dânsul scrie aici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/dor-de-romania-un-text-care-doare-47183.html că este de Andreea Nicoleta SEPI şi că apărut pentru prima dată în Dilema Veche nr. 316, 4-10 martie 2010. Mulţimesc totuşi pentru intenţie.

Că România este o țară bolnavă se vede imediat, în stradă: mașini parcate unde nu e permis, mașini care claxonează tot timpul, oamenii care înjură. Toate acestea nu sînt, din păcate, noutăți. Peste acestea se adaugă, da, mass media de nivel coborît (toate posturile de televiziune „se întrec” într-o competiție în care nivelul superior este mediocritatea, promovând vulgarul, ușorul).

Asemeni străzii sînt politicienii, de sus în jos și de la dreapta la stînga: meschini, vulgari, golani, șmecheri, proiecții ale unor grupuri care ar fi trebuit să facă altceva, nu să-i promoveze în funcții înalte. Oamenii aleg din ceea ce li se oferă și li se oferă nivel scăzut.

Ce soluții propuneți, totuși?

Asadar cuvintele:”Te arde. Ştiu că te arde.” nu imi sint sugestive. Articolul sufera de unele generalizari sau folosirea impropie a termenilor – ex:”Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman”(?).

Sint si alte ciudatenii, care ma fac sa ma intreb in ce masura autoarea nu a ramas cu o deformare a normelor democrate si a libertatii de expresie (“Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.”) Cum adica lucruri sfinte?

Imi lipseste si referirea la trairea personala a autoarei. Exemple concrete.

In schimb, apreciez tonul incisiv si faptul ca spune unor lucruri pe nume, chiar daca nu argumenteaza suficient pentru un cititor din alte meleaguri, care nu viziteaza des plaiurile mioritice.

In schimb, sfirsitul articolului este la obiect si, in ochii mei, adevarat:

“Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.

A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.”

Cred ca acel “acasa” se schimba in timp, pt multi, si fara dezamagirile pe care le simt unii romani emigrati.
Unii insa ramin cu idealizarea unor evenimente sau aspecte din trecut care sint, astazi, percepute deformat, vezi si “dorul pt o Romanie interbelica de genul belle epoque”, care nu a existat decit pt unii si care a fost urmata de o depreciere totala a valorilor democrate.

T. Burghelea

Domnule Burghelea, termenul corect, acreditat de regimul regretat acum de atâția nostalgici, este “transfug”.

Prima parte a acestei “definitii” sumare era deja suficienta pentru un “cartonas rosu”: “Da tu cine te crezi sa pui atatea intrebari, ia mai bine citeste cursul lu’ Dom Profesor Doctor etc.”. Daca mai indrazneai sa ai si raspunsuri in mod constant….atunci chiar era de rau (cartonas rosu, eliminare de pe teren): “Da, numa’ ca sa te dai tu mare, ce-ar fi sa nu mai fii atat de grandoman?”.

Cat de “rau”? Va explic, chiar daca trebuie sa-mi scot biografia prafuita de la naftalina. Atat de rau incat te poti prezenta la un concurs de asistent universar (sa zicem la Universitatea Dunarea de Jos in Galati), il poti pica cu brio…fiind acuzat ca ai copiat la “Proba Scrisa” (in gloriosii ani ’90, in conditiile in care fiecare examen avea un pret de piata la acea universitate, o astfel de acuza “morala” era tratata cu cea mai mare seriozitate si…nu aveai drept de apel indiferent la cate olimpiade nationale ai participat – ei nu-si pierdeau vremea cu prostii).

Legat de povestea colegei mele de liceu…aceeasi societate (pe care unii par sa o regrete) a ingropat-o. Acea societate mult regretata tinea la “statutul social”, viitorul profesional (trebuia sa dai fie la AS, fie la Drept fie la Medicina – altfel erai “out”) numar de “cunostinte” (a se citi “pile”, nu cunostinte academice) etc…
Totul s-a sfarsit prin a rani o persoana care probabil ca nu a inteles niciodata ce s-a intamplat de fapt.

Deci, sper din toata inima sa o pot convinge pe Dna Tania Iancu ca … eu am criticat “inainte sa plec” si, efectul acestei “critici” a fost chiar “plecarea”.
Eu nu am devenit “inadaptat” dupa “fuga”, ci “am fugit” pentru ca eram “inadaptat”.
Da, confesez, sunt critic in continuare (vizavi la piciorul de plai si gura de rai care ma “face” acum mebru de comisii fantoma fara acceptul meu) fiindca nu vad o schimbare de mentalitate suficienta care sa ma convinga sa “ne alaturam fortele”.

Motivul dubiilor mele este simplu: daca eram indezirabil atunci, ce ma face acum “dezirabil”‘ ? Ca sa revin la experienta “academic-mioritica” de mai sus, cred ca stiu: fiind cadru universitar in afara Romaniei as putea aduce un modest “complement” de vizibilitate (care, academic vorbind, lipseste Romaniei – dupa ce am plecat toti, Univ. Rom. sunt aproape imposibil de gasit in orice statistica internationala de top…sic transit gloria mundi – acum 20 de ani eram desigur cei mai buni).

Asadar….am devenit in Februarie 2011 membru in comitetul de organizare (functie importanta, realizati, nu-i asa?) al unei “conferinte internationale” la Galati, desi….eu am refuzat in mod explicit (nu sunt interesat de activitatea lor stiintifica, si nici timp nu am – de fapt nu sunt convins ca ei acolo cercetare – o opinie persoanala desigur, ramane de verificat pe Web of Science daca am dreptate sau nu, eu nu am vazut publicatii provenind de acolo).

Si, inchei cu o doua intrebari adresate Dnei Iancu: presupunand ca ati fi in postura mea infama de “fugitiv”, v-ati intoarce cu usurinta sa “colaborati” cu eroii care au ramas si fac business-ul local (in cazul meu stiintific)? Daca nu, va rog umil sa imi acordati circumstante atenuante, daca da…faceti pentru mine obiectul articolului initial propus de Dna Sepi (si, imi voi conserva desigur statutul egoist de fugitiv).
Despre dor…a doua intrebare: dumneavoastra, in locul meu, de ce v-ar fi dor de fapt din tot acest trist ghiveci existential?

Al dumneavoastra, sincer

Teodor I. Burghelea

Am vrut sa spun ca exista o dilema veche, ca intre cei ramasi in tara si cei care au emigrat, nu se stie care poate ajuta mai bine tara. Cei care au emigrat insa, sunt intotdeauna mai putin la curent cu schimbarile din tara, iar pentru cei ramasi in tara e greu sa accepte, dupa eforturile depuse, ca vine unul din afara sa-i faca observatie.

Este înspăimântător ce scrieți, doamnă Iancu. Miroase a complex de inferioritate. Cu alte cuvinte, eforturile sunt doar apanajul celor “rămași”, ca ca și cunoașterea situației din țară. Mai greu când e cu detașarea și privirea lucidă.